clipe de viață

Merg pe țărm cu tălpile goale. Nisipul e rece, dar tu mă ții de mână și nu mai simt decât atingere mâinii tale. Un val blând ne lovește, iar noi mergem spre el și spre mare. Ne oprim lângă stânca aia unde Ariel a fost transformată în ființă umană (sau cel puțin așa îmi place să cred) și aruncăm o barcă de hârtie în apă. Nu e goală. E plină cu ce-ar fi fost dacă sau cum ar fi fost. E plină cu regrete și cu bucăți de trecut. E atât de grea barca asta de hârtie că marea o înghite. Chiar și soarele apune când se scufundă. Lumina dispare încet și noi rămânem în întuneric lângă stânca unde Ariel a devenit ființă umană. Dar apa e acum mai mare în jurul nostru și marea devine agitată. Cum ne întoarcem? Eu nu m-aș întoarce, aș rămâne acolo și o eternitate dacă aș ști că tu nu ai pleca de lângă mine. Dar tu mă întrebi speriat cum ne întoarcem...Așa îmi amintesc că tu ai la cine să te întorci și te ajut să cauți scoici ca să facem o barcă. Le legăm bine cu alge și ne întoarcem la mal. Tu zâmbești. Eu suspin cu gândul la eternitatea perfectă de pe stânca aia unde eram doar noi. Dar știu, tu ai bucăți de infinit în alte părți. Te așteaptă.  Pe mine mă așteaptă doar propriile-mi gânduri fugare și niște sentimente ce nu-și găsesc ecou nicăieri. Dar e ok. M-am obișnuit. Înțeleg. Nu vreau nimic. Ba da vreau. Să piară odată elefanții ăștia din stomac! Să le taie cineva aripile. Să dispară. Să plec undeva, departe. Undeva unde să nu te mai văd, să nu te mai aud, să nu-ți mai văd zâmbetul cum găsește răspuns în alte zâmbete, numai în al meu nu.

Viața- o infinitate de clipe. 

O multitudine de trăiri, emoții, zâmbete, lacrimi, sentimente.

Dar ce sunt sentimentele astea? Mici demoni care te devorează încet pe dinăuntru. 

Mici demoni care îți spun că nu vei fi niciodată destul pentru o anumită persoană, dar care nici nu te lasă să ți-o scoți din gând. Sunt mici demoni care adesea stau ascunși, dar dacă uneori se fac văzuți, nu reușesc să trezească  demonii din celălalt. Pot trezi în cel mai bun caz o curiozitate ciudată, poate puțină mirare. Atât. Sentimentele sunt demoni bizari- cuminți când trebuie să fie obraznici, obraznici când trebuie să fie cuminți.