Bărbații cu suflet de motan

Sunt cei care au o voce adorabilă atunci când sunt răgușiți sau somnoroși, o voce la fel de odihnitoare ca torsul pisicilor.

Sunt cei care se enervează din mărunțișuri cum se enervează pisicile când se încurcă în gheme.Partea bună e că sunt simpatici când sunt bosumflați.

Sunt cei care îți răspund la mieuneli și la copilării.

Ei sunt iubitorii de pește și de lactate, sunt niște mici gurmanzi.

Sunt pescari înnăscuți și cei mai slabi croitori.

Ei cer alintări cu privirele.

Le place să lenevească lângă noi, să ne asculte, să se joace cu noi.

Sunt cei cărora le plac pisicile.

Iar bărbații care iubesc pisicile au suflete de motani.

Sunt oameni frumoși, receptivi la frumos, care știu să guste din sensibilitate și știu să toarcă sub lună când avem nevoie de torsul lor.   

analizând oameni. ghicind iubiri

Felul cum mâna ei se odihnea în mâna lui.
Felul cum umărul ei cădea încet pe umărul lui.
Felul cum îl privea. Era ceva în ochii ei.
Era și în ochii lui, dar altfel...
Da, frumoși amândoi, frumoși împreună.
Ea e mai frumoasă când e lângă el.
El poate e mai frumos lângă cealaltă.
Nu știu, pentru că nu o cunosc pe cealaltă.
Eu am văzut-o azi doar pe aceasta.
Și mi-a plăcut.
Pentru că am văzut sclipiri de iubire în ochii ei.
Și m-am gândit că așa te-aș fi privit și eu pe tine dacă m-ai fi lăsat.

mai lasă-mă

Mai lasă-mă să cos o stea pe cer!
Mai lasă-mă să arunc puțină sare în mare,
puțină apă-n pârâu,
puțin nisip în deșert.

Pentru că nu e destul niciodată.
Mereu mai e loc de ceva,
de o pană-n zbor,
de o fotografie-n ramă.
de puțină minte în inimă,
puțină inimă-n minte...
de o mână-n care să se odihnească mâna mea,
de un sân timid ascuns sub cămașă,
de un suflet timid ascuns sub un chip.



mai multe creații găsiți aici

pain

Dragostea noastră, adică a mea și a ta, ar fi putut aprinde ghețarii! Iar lava vulcanică ar fi înghețat de invidie privind dragostea noastră, idiotule! Dar doar dragostea mea nu are niciun efect, asupra nimănui. Mai puțin asupra mea... Pentru că pe mine mă distruge, distruge. Da, am mai spus-o și o spun până mă vindec de tine: doare al naibii de tare să văd cum nu mă vezi!

Dar e ok, m-am obișnuit cu durerea asta. Voi supraviețui, ca și până acum.
Doar că acum e mai rău ca înainte, pentru că știu că știi. Și că nu-ți pasă. 

Memoria străzii

Știi? E un fapt concret că memoria este o capacitate a întregii materii, vie și nevie totodată. Da, apogeul funcției mnezice este atins doar de om, dar de ce am ignora restul elementelor care posedă memorie? De ce aș alege să ignor trandafirii din ghiveciul de pe birou, când pot să-i contemplu sau chiar să le ating ușor frunzele tremurânde? Prin asta voi știi că mai târziu e posibil ca ei să-și amintească privirea mea, atingerea mea, și poate să se gândească puțin la mine, cu nostalgie sau cu bucurie, dar să se gândească. Să știu că ochii-mi de cărbune au rămas măcar în memoria lor, măcar pentru o secundă. Căci în memoria ta eu nu exist...

Dar memoria mea, vai, biata mea memorie!...Ea adăpostește detalii insignifiante și imaginate, adăpostește locuri, oameni, pe tine, pe mine, pe ei, litere, mai puține cifre, mai multe cuvinte, poteci, râuri, străzi...Dar memoria străzii? Memoria acelei străzi pe care trec zilnic în drum spre școală, sau în drum spre chioșcul cu pâine, sau în drum spre casă. Acea stradă pe care trec zilnic eu, dar trec și alți atâția oameni!...Acea stradă îmi cunoaște ritmul pașilor, chiar și ritmul respirației. Îmi place să cred că dintre toți pașii, pe ai mei îi preferă mai mult, pentru că eu îmi închipui că merg pe o bucată mare de piele, pe care o mângâi cu alunecarea pașilor mei. Și îmi închipui că bucata asta de piele e capabilă să simtă mirosul pielii mele, mirosul părului meu, că e capabilă să memoreze mirosul meu. Și să-l țină strâns în pori, să-l conserve, să nu-l altereze, amestecându-l cu alte mirosuri. Memoria străzii acesteia e foarte vastă, cred că e o memorie motorie, dar îmi place să cred că e și afectivă. Că nu rețin doar pași, mișcări sau unduirile mâinilor. Îmi place să cred că ea-mi cunoaște tot zbuciumul interior, pentru că mi-a devenit familiară, prea cunoscută și aș vrea să mă cunoască și ea. Să-mi știe temerile, bucuriile, sentimentele și pasiunile. Să-mi știe fluturii din stomac, ce se trezesc când apari mergând pe aceeași bucată mare de piele. Să cunoască felul cum ei se metamorfozează în elefanți furioși de fiecare dată când vorbești sau le zâmbești altora. Să știe capacitatea mea de a iubi desăvârșit, cu toată ființa, deci cu fiecare colț al sufletului și cu fiecare celulă a trupului. Să știe că pot să iubesc, pot să și să urăsc. Că sunt un tonomat de sentimente și trăiri, că unele din ele sunt irosite pe persoane prea oarbe ca să-mi vadă sufletul privindu-le cu ochi sticlind de iubire și de frumos.   

Memoria străzii e similară cu memoria mea. Reține și pași ușori și frumoși, dar și pași grei, apăsători. Reține multe, uită multe. 

Și întotdeauna se luptă să uite ce trebuie, ce doare.

E o luptă grea.

Uneori o câștigă, alteori nu. 

despre și pentru

Îți privesc zâmbetul și ochii-mi plâng râuri de iubire. Respirația ta e condimentul vieții mele, iar sângele buzelor tale îmi ține inima pompând viață. Iar din irișii tăi căprui aș bea de șapte ori pe zi câte șapte picături. Iar noaptea m-aș înveli cu pielea ta caldă și mi-aș îmbrăca gândurile cu șoaptele tale. Dar ești prea orb să vezi că doar tu-mi furi zâmbete din suflet, că ritmul respirației mele se accelerează în preajma ta, că buzele îmi ard ori de câte ori te văd, că pupilele mi se dilată și când te încrunți și când zâmbești. Dar mie nu-mi zâmbești niciodată...și doare.  

despre și pentru A.

numai de-ai citi,
numai de ți-ar păsa...

broken

Recunosc. Mă dezintegrez de invidie când te văd cu ea. Inima mi se sparge în bucăti și bucățile se împrăștie spre nicăieri și spre niciunde. Doare. Rău de tot. Și e și mai rău să știu că știi, dar nu îți pasă. Eu ce ar trebuie să fac cu bucățile-mi de inimă împrăștiate peste tot și nicăieri? Crezi că mai pot să le adun? Crezi că dacă le-aș aduna, aș mai putea să le lipesc? Lipiciul e la tine! Și tu nu mi-l dai, îl păstrezi pentru ea, să-i vindeci ei orice mică și insignifiantă zgârietură. Măcar de te-ar iubi! Atunci poate aș accepta ideea. Dar ce spun eu? Sunteți amândoi la fel de superficiali. Probabil de aceea sunteți așa de frumoși împreună. Bravo vouă, dragilor! Pseudifericirea voastră mă încântă. Mă încântă în timp ce mă distruge...

Iubirea voastră sau ce e ea, așa cum e, mă distruge încet. Știi cum e? Ca și cum ai țipa dar nimeni nu te aude, ca și cum te-ai scufunda mai degrabă. Iar durerea născută din invidie e apa ce-mi inundă plămânii. Știu, ni se spune mereu să nu fim invidioși. Dar eu recunosc, sunt invidioasă pe voi doi, de fapt mai mult pe ea decât pe tine, serafim mefistofelic. Pentru că ea are tot ce eu visez, dar nu pot avea. Te are pe tine.

sursa foto: visonsofreality

fluturi

Nu știu cum și când ai dat tu naștere unui robinet de fluturi în stomacul meu. Chiar nu știu. Dar ar fi trebuit să-mi dai și iubire să-i hrănesc, nesuferitule! Căci sunt flămânzi și îsi flutură nerăbdători aripile în așteptare de sărutări fierbinți, de îmbrățișări și de vorbe frumoase. Dar nu primesc nimic, nici ei, nici eu. Primim doar ignorarea ta, doar ochi care nu ne văd, doar zâmbete aruncate altora, doar ochi care o sorb pe o alta. Și fluturii mei din stomac strigă dupa iubire. Dar tu nu-i vezi, tu nu-i auzi! Ironia e că tu i-ai creat...

Dă-mi aripi să zbor și-ți voi da o inima s-o iubesti! Dar vreau aripi făcute din iubirea ta.

Deschide ochii și vezi-mi sufletul cum te privește!

Deschide ochii și vezi hoarda de fluturi ce se zbate-n stomacul meu!

Deschide ochii și iubește-mă! E chiar atât de greu?

Love me, darling! And I promise to love you harder than anyone!

But you know what? It's your choice after all and it's your loss if you don't choose wisely.

You thought I am good, but belive me, you don't even know how good I can be!

clipe de viață

Merg pe țărm cu tălpile goale. Nisipul e rece, dar tu mă ții de mână și nu mai simt decât atingere mâinii tale. Un val blând ne lovește, iar noi mergem spre el și spre mare. Ne oprim lângă stânca aia unde Ariel a fost transformată în ființă umană (sau cel puțin așa îmi place să cred) și aruncăm o barcă de hârtie în apă. Nu e goală. E plină cu ce-ar fi fost dacă sau cum ar fi fost. E plină cu regrete și cu bucăți de trecut. E atât de grea barca asta de hârtie că marea o înghite. Chiar și soarele apune când se scufundă. Lumina dispare încet și noi rămânem în întuneric lângă stânca unde Ariel a devenit ființă umană. Dar apa e acum mai mare în jurul nostru și marea devine agitată. Cum ne întoarcem? Eu nu m-aș întoarce, aș rămâne acolo și o eternitate dacă aș ști că tu nu ai pleca de lângă mine. Dar tu mă întrebi speriat cum ne întoarcem...Așa îmi amintesc că tu ai la cine să te întorci și te ajut să cauți scoici ca să facem o barcă. Le legăm bine cu alge și ne întoarcem la mal. Tu zâmbești. Eu suspin cu gândul la eternitatea perfectă de pe stânca aia unde eram doar noi. Dar știu, tu ai bucăți de infinit în alte părți. Te așteaptă.  Pe mine mă așteaptă doar propriile-mi gânduri fugare și niște sentimente ce nu-și găsesc ecou nicăieri. Dar e ok. M-am obișnuit. Înțeleg. Nu vreau nimic. Ba da vreau. Să piară odată elefanții ăștia din stomac! Să le taie cineva aripile. Să dispară. Să plec undeva, departe. Undeva unde să nu te mai văd, să nu te mai aud, să nu-ți mai văd zâmbetul cum găsește răspuns în alte zâmbete, numai în al meu nu.

Viața- o infinitate de clipe. 

O multitudine de trăiri, emoții, zâmbete, lacrimi, sentimente.

Dar ce sunt sentimentele astea? Mici demoni care te devorează încet pe dinăuntru. 

Mici demoni care îți spun că nu vei fi niciodată destul pentru o anumită persoană, dar care nici nu te lasă să ți-o scoți din gând. Sunt mici demoni care adesea stau ascunși, dar dacă uneori se fac văzuți, nu reușesc să trezească  demonii din celălalt. Pot trezi în cel mai bun caz o curiozitate ciudată, poate puțină mirare. Atât. Sentimentele sunt demoni bizari- cuminți când trebuie să fie obraznici, obraznici când trebuie să fie cuminți.