Lasă-mă să dorm pe nisipul umezit de valurile mării. Poate vine un val mai mare și mă ia și pe mine cu el, sub marea sărată, sub fusta ei spumoasă și rece. Căci a plouat și fusta mării e mai udă ca de obicei. Și mai rece. Ca inima ta când uiți de mine, când aștepți ca tot eu să-mi amintesc, să te strig, să te chem. Eu nu uit, poate asta e diferența. Dar nu vreau să știi pentru că tu nu ești la fel. Eu nu sunt pentru tine ce ești tu pentru mine. E trist. Și e târziu. Uneori aș vrea să merg la somn știind că cineva mă iubește în felul în care numai acel cineva mă poate iubi. Până atunci e însă cale lungă câte fire de nisip sunt pe plajă.
Hai pleacă! Vezi și tu că sunt sălbatică precum un lup singuratic în pădurea mea imaginară. Sunt greu de îmblânzit și chiar dacă pot să iubesc cu toată ființa mea, sunt prea greu de iubit. Ce mai stai deci? Pleacă! De fapt ai fost vreodată aici? Nu. Mi-am imaginat eu, atât. Unoeri îmi imaginez lucruri frumoase care nu se vor întâmpla niciodată. De multe ori, de fapt. De multe ori mă pierd în conversații imaginare și reverii. Ca acum, când ar trebui doar să stau pe nisipul rece și să dorm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu