pentru că scriu și voi scrie

Cred că de fapt suntem, doi copii încăpățânați, dar nu știu cine e mai încăpățânat decât cine. Nu știu de ce ai nevoie, nu știu cine ți-ar putea îmblânzi sufletul și gândurile. E-n tine o concupiscență ciudată, fără obrăznicie, ci mai degrabă ștrengară. E-n tine un zbucium rebel ce în mod normal este mai lin în alți oameni, sau chiar latent. Ți-am zis atâtea despre mine, dar constat că eu nu știu mai nimic despre tine. De ce întinzi tu mrejele astea aș vrea să știu...Dacă erai pescar de copii, poate trebuia să-mi spui de la început și m-aș fi strecurat printre valuri, aș fi scăpat de undița ta. Dar de ce m-ai pescuit pe mine? Nu mai erau copii selenari pe care să-i modelezi ca pe plastilină în forma care îți place ție, pentru ca apoi să-i abandonezi? Da, simt tăcerile ca pe-un abandon. Le simt ca pe-un vid sufocant ce nu se mai sparge! Și vidul e dens, e îmbibat cu flori de spini, cu multă muzică tristă și cu necuvinte. E spleen în vidul ăsta, de asta fug din el. Prefer o societate cenușie decât un vid cu flori de spin și cu absența ta amplificată. Dar azi am înțeles dintr-o simplă frază tocită de timp, că nebunia mea nu îți trebuie fiindcă nebunia ta îți ajunge. Și de ce ai vrea din doza mea de nebunie, sau din cuvintele mele modeste, așternute stângaci? Tu cauți doar compania oamenilor mari, a oamenilor copți sau interesanți. Poate ai fi găsit ceva interesant și la mine dacă ai fi privit mai atent în sufletul meu. Dar cred că ai găsit prea multă admirație. Află că acum nu mai este atât de multă, iar ce a rămas, nu mai e pentru tine. Nu, nu vei afla. Ce vorbesc, cui? Tu nu ești nicodată aici. Dar greșești crezând că necuvintele tale sunt mai frumoase sau mai interesante decât cuvintele mele. Acum nu mai contează. Pentru că acum sunt oameni, chiar când tu nu ești. Oameni frumoși, pe care îi admir sau în care văd o curgere lină și armonioasă de gânduri și idei. Nu ești singurul. Nu ești singurul care inspiră admirație, nu ești singurul stropit cu cuvinte frumoase. Nu ești singurul care inspiră. Acum nu mai ești deloc și poate că e mai bine. Am scris și înainte să cad în undița ta, scriu și acum când ai plecat cu tot cu ea și voi continua să scriu. Fie că ești, fie că nu. Scriu pentru că simt. Simt multe. Scriu pentru mine și pentru oricine vrea să citească. Scriu să-mi dau putere, să-mi amintesc cine sunt și cine pot deveni. Scriu pentru că scrisul mi-a devenit un fel de drog, pentru că mă ajută să merg înainte indiferent de circumstanțe, pentru că mă ajută să mă creez și să văd lumea și oamenii mai bine. Scriu pentru că nu mai pot să nu scriu. 

Și mulțumesc din adâncul sufletului meu mic, dar selenar și sincer, tuturor celor ce trec pe aici să citească din când în când în praf de lună și-n trăirile mele. Sunteți oameni frumoși, știu asta, pentru că mai cred încă în frumusețe. Și mai știu că aveți în voi toate cele patru anotimpuri și multe visuri scrise pe stele. Când mă uit la stele, voi ști că și deasupra voastră sunt aceleași, că ceva ancestral, ceva cosmic stă deasupra noastră și ne unește cumva, ne va uni mereu. Mulțumesc că sunteți! Contează mult. Contează să știi că nu ești singur, că cineva te ascultă, că ești auzit, că îi pasă cuiva mai mult sau mai puțin.

Zale

“adună așadar tu zale

Lanțul fă-ți-l armă

Nu jug sau lesă

Ci cântă versurile vieții.”

Este ultima strofă din poemul ochi, poem ce deschide volumul Zale. Și este un îndemn universal valabil pentru fiecare dintre noi: să adăugăm treptat zale la lanțul existenței noastre, zale făcute din frumusețe, iubire, speranță, încredere și tot ce putem crea mai bun prin gândurile și sentimentele noastre. Totul depinde de ce alegem să fim și de cine vrem să fim. Totul depinde de alegerile noastre și de modul cum gândim și cum gândurile se răsfrâng asupra acțiunilor. Putem trăi frumos dacă vrem.

Și îmi dau seama că și Adrian Găinaru, autorul misterioaselor Zale crede acest lucru, întrucât volumul lui cuprinde o scriitură cu un mare conținut afectiv, ce emană o sensibilitate și o frumusețe aparte a sufletului autorului, iar acestea se reflectă în modul cum vorbește despre oameni, despre îngeri, despre clipe, despre viață, despre tot. Iar eu nu pot decât să-i mulțumesc pentru că împarte aceste versuri cu noi, toți cei avizi de lectură, de poezie, de doze de frumusețe artistică servite în mod regulat pentru a condimenta cotidianul. Iar ca un veșnic copil al lunii ce sunt, nu pot să nu remarc faptul că dozele de frumusețe artistică versificată pe care Adrian ni le oferă sunt adăpostite sub coperte ce surprind frumusețea naturală a lumii în care trăim. Iar dacă muntele este chintesența formelor de relief terestre, coperta finală mi-a uns efectiv sufletul, cu luna plină și oglindirea ei suavă. Iar între cele două imagini redate de coperte vă asigur că veți găsi o multitudine de alte secvențe imagistice fascinante, pentru că acestea vor fi generate de inspiratele cuvinte ale poetului și se vor întipări în mintea posibililor cititori lin, în concordanță cu idea pe care a vrut să o transmită autorul sau fără vreo legătură cu aceasta. Dar oricum ar fi, va fi imposibil să nu simțiți vibrațiile sufletului autorului răsfrânte asupra întregului volum, pentru că verusrile lui transmit mult.

Să fii bine, Îngerașule! Spune poetul brașovean Adrian Găinaru chiar înaintea poeziei ce deschide volumul. Eu nu sunt un îngeraș, dar voi încerca să fiu bine și să iubesc tot ce mă înconjoară în măsura în care pot, pentru că una din cele mai importante idei pe care le-am desprins din versurile volumul Zale este că fără iubirea doar exiști, nu trăiești.

sub felinare (libertate)

Am visat că ne plimbam pe o stradă îngustă, deasupra noastră pluteau felinare și ne urmărea o pisică. În fața noastră erau doi îndrăgostiți care se țineau strâns de mână. Mergeam în urma lor și nu știu cum mi-am dat seama că se iubeau, poate după felul cum erau încleștate degetele lor, ca într-o îmbățișare eternă. Ți-am spus

„Privește-i! E o frumusețe nocturnă în iubirea lor...” Mi-ai spus “De unde știi? Doi oameni care se țin de mână nu înseamnă neapărat că se iubesc ” iar eu ți-am răspuns “Nu am văzut pe nimeni ținându-se de mână așa”.  „Așa cum?”  „Nu știu, doar privește-i...”

După alți câțiva pași m-ai întrebat „Nu ți se pare ciudată dragostea dintre ei doi?” „De ce să mi se pară ciudată? Pentru că sunt bărbați?” Ai tăcut. „Nu e ciudată, e doar diferită, dar dragostea e frumoasă în toate formele ei.” „Ai dreptate, iartă-mă.”

Am continuat să mergem în urma lor, pe urmele lor, cu pisica pe urmele noastre. Suntem liberi să iubim cum vrem, pe cine vrem, când și cât de mult vrem.

suntem iubire!

Un sărut- o mie de fiori.

Mâinile lui cuprinzându-i delicat talia subțire, mâinile ei atingându-i ușor gâtul

Buzele lui, buzele ei, buzele lor atingându-se într-o ușoară apăsare, apoi devenind o sigură pereche de buze calde, moi și catifelate ce s-au căutat dintotdeauna, de la începutul vieții pe Pământ sau chiar dinainte. Respirațiile lor devenind un singur suflu într-un sărut așteptat de veacuri, un sărut androginic, etern, primul și irepetabilul, întâiul și ultimul prim sărut a două suflete ce s-au găsit, devenid de nedespărțit prin atingerea sacră a buzelor lor, prin inocenta și pura dovadă a dragostei lor sacre. Pentru că dragostea e sacră! E bucurie, frumusețe, puritate, naturalețe, e tot ce e mai bun în fiecare dintre noi! Vom acționa natual numai atunci când vom acționa cu iubire! E în natura noastră să iubim, e dorința oricărui suflet care se poate realiza prin gesturie corpului acompaniate de gândurile bune ale minții. 

Iubirea e mai mult decât un sărut, e în tot ce facem, în tot ce suntem. Să primim iubire, să dăruim iubire și să fim iubire! Este tot ce putem face mai bun și mai pur. Este schimbarea pe care o putem aduce în noi și apoi în lume. Iubirea e fericire. Fericirea prin iubire e dumnezeire. Putem fi zei. Suntem deja. Trebuie doar să ne reamintim cum. Pentru că știm deja. 

Iubiți! Mereu și din adâncuri!

    sursă foto salome

întrebări

Se gândește uneori la trecut. Se gândește cum unii oameni prezenți acolo, au rămas acum doar o perpetuă și ascuțită absență. Dar încă sunt, îi simte încă, dar ca pe urmele unor spini tăioși, nu ca pe urmele unor strângeri de mână binevoitoare. Dacă ar fi existat prietenie, spirit, franchețe, ei ar fi o prezență, nu un dor, nu o durere.  A rămas amalgamul amintirilor în sufletul ei, dar cât de viu se va păstra? Cât de pure sau de neschimbate vor rămâne amintirile peste ani? Ce sunt ele? Poate imagini, poate trăiri, poate doar gânduri, cuvinte sau gesturi. Acum sunt destul, dar mâine se pot transforma în nimic. Doar prezentul e cert, inconfundabil, actualmente real. Trecutul poate fi deformat de ani, de oameni, de noi gânduri sau concepții, iar viitorul este acoperit cu o peliculă cețoasă, insolubilă sub acțiunea oricăror preziceri sau ghicitori. Ambiguu, atât.

Cerul de azi, pictat în azur, stropit cu nori albi, pufoși ca puii de pisică ce se joacă în fân, la țară, în verile calde, cerul ăsta senin și cuprinzător e singura certitudine ce-mi mărginește azi ființa. Poate mâine nu va mai fi. Poate va fi plumburiu, întunecat, încărcat cu spleenul prea multor poeți damnați și fără nume. Sau poate nu va mai fi deloc, iar cosmosul va fi mărginitorul ființei mele. Mâine este întotdeauna îmbrăcat în semne de întrebare, la fel și trecutul. E adevărat, nici prezentul nu e veșnică auroră cu miros de cireșe coapte și gust de vacanță, dar semnele de întrebare sunt parcă mai puține.

alte scrieri aici 

să zbor cu păpădia!

Sunt momente în care tot ce vreau e să-mi bag capul într-o păpădie și să las vântul să mă ducă unde vrea. Zile în care tot ce vreau e să zbor departe de locul în care m-am născut, de locul unde trăiesc, să zbor departe, într-un necunoscut frumos, cu lumini multe și străzi încâlcite ca ațele din ghem când scapă în gheare de pisici jucăușe. Să simt vântul împletindu-mi părul, sau sfâsiindu-mi hainele. Să inspir pericol și să expir aripi. Să-mi inoculez risc în artere și să culeg fericire din nori. Vreau să culeg fericire pe drumul meu, agățată de o păpădie mare, fiindcă nu contează numai destinația, mai importantă e călătoria. Importante sunt zâmbetele pe care reușim să le culegem când suntem cu capul în nori, cum aș fi eu, plutind agățată de o păpădie gigantică. Și ar fi un zbor eminamente zbuciumat, dar ar fi frumos tocmai pentru imprevizibilul dintre două valuri de nori cumulonimbus.  Ce aș face când ar începe furtuna? Nu știu. Probabil m-aș feri de smide și dacă păpădia s-ar scutura de tot, m-aș agăța de un nor și aș rămâne acolo, deasupra furtunii, un simplu spectator. Și de acolo, cei de pe sol ar alcătui probabil un veritabil surimono, o superbă gravură în stil japonez. De fapt, cu toții suntem spectatorii vieților altora și actorii din propriile vieți. Viața ca un film- o comparație verosimilă. Unoeri e o tragedie, alteori o comedie, alteori e doar un film plictisitor din care vrei să evadezi, vârându-ți capul într-o păpădie și lăsându-te purtată de vânt...Unde vrea el. Pentru că nu îți mai pasă. Dar cred că e grav să manifești o inapetență față de tot. Cum ar fi atunci viața. Viața trebuie trăită, iar când cineva îți spune că tu nu faci decât să exiști...doare. Pentru că tu știi că nu ești impasibil, știi că trăiești cum poți tu mai intens, dar când tot ce e mai bun din tine nu e de ajuns, realizezi că ești condamnată să trăiești în supliciu perpetuu, încercând să depășești niște limite, să demonstrezi că trăiești, având mereu îndoiala în suflet. Dacă au dreptate? Dacă tu doar exiști, un alt punct uman infim, neînsemnat, invizibil pentru cei pentru care ai vrea să fii vizibil, pentru cei care își concentrează mereu atenția asupra altor puncte umane, mai curajoase, mai puternice, mai bune. Suferi astrucată în supliciul tău, iar ei își continuă viețile fără să te vadă, fără să vadă câtă nevoie ai de ei, de sprijinul lor, de cuvintele lor, de ei. Și de asta vrei în unele zile să te agăți pur și simpu de o păpădie și să pleci cu vântul, în eterna ta singurătate, către niciunde, dincolo de nori, dincolo de cunoscut, undeva unde să fii doar tu, o păpădie și vântul. Pentru totdeauna voi trei. Și doar șoaptele lor ar mai ajunge la tine, dar șoaptele lor nu te-ar mai putea răni, pentru că nu le-ai înțelege.   

sursa foto: salome
alte scrieri: 

Alb

A nins cam mult în ultimul timp...
În văzduh dans de idei,
dans de gheață,
dansul copiilor născuți din norii pufoși.

E alb în suflet de-atâta zăpadă!
E alb de prea mult dor...
E alb pentru că singură nu găsesc culori,
pentru că zâmbetul tău colora totul,
pentru că mă simt ca într-un mare vid,
pentru că-mi simt sufletul părăsit.

E alb la mine-n suflet și e gheață.
Dar merg înainte, prin iarnă, prin viață.
E alb la mine-n suflet și e frig.
În tăcere mă frământ și strig.

Pentru că am văzut culorile
și le pot vedea din nou...
pentru că știu ce-i căldura
și vreau să o simt din nou.
Gheața din suflet o voi topi
și în "lumea Cătălinei" voi poposi

un timp...

căci casa mea e luna



alte scrieri "albe" aici

suflet. dor. pluș

E decmbrie, afară plouă, iar eu îmi ascult vibrația sufletului și mă gândesc la viață, la amintiri, la tine. Mă gândesc la distanța pe care ai așternut-o între noi, la cum să construiesc o arcă zburătoare ca să ajung la tine, să străbat cu ea toate bucățile de pământ dintre noi. Pentru că dorul e un sentiment crud, neiertător cu ființa umană. Ar trebui închis într-o cutie de spini, ca să nu mai intre în sufletele noastre, sau mai bine să-l închidem într-o sticlă și să-l aruncăm în mare. Să se ducă unde vrea, dar departe de noi. Nu crezi că am dreptate, copile? Tu nu vezi cât de fragili suntem, nu vezi că sufletul nostru e parcă făcut din pluș, că oricine poate intra în el cu cuțitul, că nu e ocrotit decât de noi! Dar noi...nu vezi tu că noi suntem slabi, copil drag?  Hai, dă-mi un răspuns! Vreau să mă contrazici, să-mi spui că nu e așa, că putem fi puternici! Haide! Unde ești? De ce eviți întotdeauna să vorbim despre lucrurile care contează cu adevărat? De ce ocolești substanța? Pe tine chiar te bucură formele atât de mult, suprafața? Știu...ai spune că bucuria stă în lucuri simple, în lucruri mici. Și ai avea dreptate, dar există și esențe mai tari și mai frumoase dornice să se filtreze în sufletele noastre plușate și poate nu vezi, dar plușul nostru sufletesc tânjește după ele, are nevoie de esență, de frumos, de lumină. Deși uneori mă gândesc că e mai multă lumină într-un suflet simplu, decât într-unul zbuciumat. Dar există suflete simple? Probabil. Pentu că există și oameni simpli, în sensul frumos al cuvântului, însemnând puri, naturali. Da, sufletul e straniu, ființa umană e stranie. Iar lumea întreagă ne oferă atâtea lucruri spre explorare!
Ascultând vibrația sufletului mi-am dat seama că-mi lipsește vibrația sufletului tău. Că ești o prezență atât de vie, plină de suflu năstrușnic, plină de creativitate, de generozitate și de frumusețe. Și mi-e dor de tine, un dor aprig ce n-ar putea fi cuprins într-un oraș întreg, dar iată că s-a cuibărit la mine-n suflet,..
Dacă aș fi fost cuminte, poate că moș Nicolae m-ar fi ascultat și te-ar fi adus acasă mai devreme...și totuși n-am fost chiar un copil rău...dar tu nu-ți dorești același lucru, știu. Pentru că dorul tău, și dacă e, sunt sigură că e mocnit, firav, o scânteie abia perceptibilă. Și uneori mi-e necaz că e așa...că dorul meu e mare, iar al tău abia perceptibil...  

alte creații găsiți aici
multe mulțumiri Claudiei  pentru 12 cuvinte frumoase!