lup intern. urlând

Poate ar fi mai simplu să fugim cu circul. Fiecare dintre noi. Atunci am putea să împărțim cu toții zâmbete și emoții cuiva. Mă întreb ce aș alege să fac…Oare aș găsi suficient curaj în cutia aceea prețioasă care se numește suflet pentru a executa un număr la trapez? Oare cine ar fi acolo să mă ajute să îmi mențin echilibrul? Poate mi s-ar potrivi mai bine rolul de clovn trist. Dar cum poate un clovn trist să amuze pe cineva? Copiilor de toate vârstele le plac clovnii veseli, cei care îi încântă cu felurite trucuri, aruncă unii în alții cu plăcinte sau se stropesc cu apă. Aș vrea să fac parte din grupul clovnilor veseli. De fapt nu cred că am văzut vreodată clovni triști. Și dacă nu există clovni triști, eu ce sunt?...

 Keep the faith, sweetheart! And believe in you!

Aș putea fi un dresor…Aș putea? Sufletul meu nu adăpostește suficientă cruzime pentru această îndeletnicire. Dar poate ceea ce-mi trebuie este puterea. 

Puterea de a-mi dresa propriul suflet, gândurile și faptele, puterea de a mă găsi pe mine cu adevărat, pe mine cea adevărată. Și pentru a începe acest dresaj trebuie să cred. Să cred că am în mine forța unui lup. Așa începe totul. Cu încredere. Cu speranță. Apoi urmează acțiunea. 

sursa foto: shutterbuggery

nu ți-am dat motive, deci tac

Era seara amintirilor, iar noi mâncam cireșe coapte și adăposteam nostalgie în suflete.

Acum...acum mănânc singură boabe trecute de strugure și mă gândesc la tine. Știu că ești bine, doar că uneori aș vrea să fii aici. Știu că te gândești la mine, doar că uneori aș vrea să o arăți, să o spui. Pentru că, vezi tu, atunci (foarte, foarte rar) când mă întrebi "tu ce faci?", am impresia că nu văd bine, că de fapt imaginația mea e cea care întreabă. Aș vrea atât de mult să știu că îți pasă, dar apoi îmi amintesc că nu ți-am dat motive să-ți pese, că aș cere poate prea mult dorind să-ți pese. Dar asta nu mă oprește să te întreb ce faci sau ce-ai făcut și să ascult toate detaliile, să mă bucur pentru tine sau, dimpotrivă, să-ți simt frustrările. Pentru că așa a fost de fapt mereu. Eu te ascultam și tu îmi povesteai. Dar despre mine nu am spus multe, pentru că nu m-ai întrebat. Și uneori mă întreb...tu despre mine ce știi? Crezi poate că știi multe, dar nu știi nici măcar un gram din zbuciumul meu lăuntric, din întrebările mele, din răspunsurile pe care le-am găsit singură sau pe care nu le-am găsit. Eu mă străduiesc să te cunosc, m-am străduit dintotdeauna. Am încercat să-ți înteleg și tăcerile și efluviile de cuvinte. Dar am impresia că tu nici măcar nu te străduiești. Și e trist...Apoi îmi amintesc că nu ți-am dat motive să te străduiești, deci nu pot să mă supăr din această cauză. Nu ești tu, sunt eu. E vina mea. Eu nu m-am străduit destul, nu am știut să te fac să vrei să te străduiești și tu. Și cred că e prea târziu acum să schimb lucrurile. Distanța fizică nu condiționează neapărat apropierea a două suflete. Dar eu simt că și sufletele noastre sunt îndepărtate. Poate că ne purtăm reciproc în gând, dar gândurile sunt lunatice, gândurile zboară. Gândurile nu sunt suficiente. De aceea nu cred că mai pot schimba ceva. Și doare. Dar încerc să alung durerea amintindu-mni că nu am dreptul să mă plâng, fiindcă nu ți-am dat motive să îți pese...

Vreau să promit...și nu pot...

Vreau să promit că nu vă voi mai dezamăgi
Vreau să promit că voi alege mereu ce e bine
Vreau să promit că voi ști să disting între bine și rău
...că voi putea să-mi port de grijă
...că nu-mi voi târî aripile pe sol, ci le voi întinde în zbor
...că voi avea curajul de care îmi spuneți mereu
...că voi avea încredere
...că voi avea credință
...că voi face ce e bine

Dar de fapt nu pot să promit nimic.
Nu vreau să-mi încalc promisiunile.
Pot doar să plâng în mine,
ca voi să nu-mi mai vedeți  lacrimile.

așteptarea ucide

De ce? De ce timpul trece al naibii de greu când aștepți ceva cu nerăbdare? De ce tocmai atunci când vrei să vină mai repede ceva, când aștepți acel ceva cu toți porii ființei tale, cineva de sus sau de jos sau de niciunde se decide să râdă de tine prelungind așteptarea?

Dar gluma asta nu e prea amuzantă, pentru că ucide ceva în tine. Ucide șansa ca tu să mai crezi că lucrurile ar putea fi vreodată așa cum ți le imaginezi...Ucide o parte din bucuria imaginației.

Nopți albe

Nopți albe gândindu-mă la zâmbetul tău
Nopți albe gândindu-mă la cât de frumos ar fi putut fi
Nopți albe gândindu-mă la noi, cei din imaginația mea.

Nopți albe.
Lacrimi multe
gânduri frumoase
gânduri imposibile
secvențe imaginate
cuvinte puține
emoții multe
elefanți în stomac
baschet.
tu ești tot
dar noi nu suntem nimic.

(mingea intră în coș. acel "bravo" rostit de tine se repetă în gândul meu, se tot repetă. pentru că noi nu vorbim. decât foarte rar. și totuși suntem două piese de puzzle care s-ar putea potrivi perfect. Dar tu nu ai ochi, nu pentru mine...)

Nopți albe și imaginație prea multă. Aș vrea să mai și doarmă uneori, ca să pot dormi și eu...

cenușărese și prințese

Te văd scoțând bricheta și aprinzând țigara. Nu știu de ce, dar îmi place felul cum fumezi, cum rotocoalele de fum iau forma unor pui de dragon pe care îi dirijezi spre tavanul camerei. Știu că îți face rău, știi si tu asta, dar viciile sunt greu de îmblânzit. Eu nu am vicii. Tot ce vreau să îmblânzesc e zâmbetul tău. Dar îmi trebuie niște ghete speciale să-l fugăresc, fiindcă fuge mereu de mine. Și-mi trebuie gheare ascuțite să-l prind, fiindcă zâmbetul tău în colțuri ștrengare fuge mereu spre pițipoance și prințese. Pentru că, ce-i drept nimănui nu-i plac cenușăresele. Dar un colier somptuos și o rochie frumoasă pot transforma cenușăreasa în prințesă? Sufletul ei rămâne la fel, și știi ce? E mai bine. E mai bine să rămână la fel, nealterat de vicii și fandoseli pițiponcești. Pentru că ce folos să fii un bibelou frumos, dar sufletul să-ți fie porțelan solid în insensibilitatea lui?

Poți compara o revistă de scandal și un volum de Baudelaire, Minulescu sau orice alt poet? Niciodată! Pentru că poezia este operă de artă, în timp ce revistele de genul celor menționate sunt simple răutăți strânse în niște pagini peste care se așterne tot veninul societății. Dar presupun că în esență calitatea unei opere depinde de cititorii țintă pentru care este scrisă.

Iar calitatea unei persoane depinde de oamenii pe care și-i dorește în jur? De principiile după care se ghidează? De caracter? Nu știu...

Poate depinde de intensitatea luminii de la candela cu care își caută esența bună în propriul suflet.

mai multe creaţii găsiţi în tabelul de aici

mereu voi

El există? mă întreb uneori. Adică da, știu că există, doar îl văd zilnic cum nu mă vede, dar există el în inima mea, sau e doar o altă iluzie născută din dorința de a iubi?

Tind să cred că e doar o iluzie dragostea asta pe care i-o port. Eu nu știu ce e dragostea. 

Dar asta nu înseamnă că nu iubesc alți oameni, oameni care contează cu adevarat pentru mine. Pe care îi învelesc întotdeauna în straturile sufletului și-i adăpostesc sub bătaia inimii mele, oameni care poate nu vor citi asta niciodată. Dar dacă ar citi, aș vrea să știe că îi iubesc. Că dincolo de toată răceala, de toate lacrimile, de toate cuvintele, pe ei îi voi iubi mereu necondiționat și din adâncuri.

(gânduri de) noiembrie

1 noiembrie 2014

În imaginația mea totul poate fi perfect uneori. O perfecțiune excesivă, ireală. Dar în viață ce e perfect? Nimic. Totul e stropit cu mici imperfecțiuni. Și e bine, e mai bine așa. Cred că perfecțiunea ar deveni plictisitoare.

Dar totuși, uneori aș vrea atât de mult să transfigurez cumva gândurile frumoase în realitate, să prindă viață micile scenarii pe care le plăsmuiesc adesea. Poate prea des...poate de asta consum toată frumusețea în gând și nu mai rămâne nimic de consumat în viață.

Iar azi am mai rupt o foaie din calendar. A venit noiembrie. Afară totul e pictat în nuanțe roșiatice și maronii. În gândul meu însă, totul e gri. Dar mai e ceva. O mică scânteie, ca o minusculă smidă în formare. Vibrează în suflet timid, încearcă să crească. Trebuie să o las, chiar am nevoie să o las să crească. Pentru că e speranța. Speranța că totul va fi bine, că voi putea să-mi adun bucățile de suflet și să le lipesc într-un întreg. Speranța că încă mai pot fi întreagă. Că există culori frumoase la care retina sufletului meu s-ar putea adapta.

E noiembrie. Văd ruginiu și galben și maro. 

Și mai văd o smidă tremurândă în suflet.

O las să crească. 

Iau un lanț mare și leg cu el gândurile negre.

Pentru că o las să crească, să mă învăluie.

Vreau să văd culori. Multe.

Vreau să cred.

sursa foto: youngangel