Ale mele înoată repede prin mintea-mi încețoșată. Înoată ca peștii într-un ocean prea plin cu plancton. Adesea aleargă haotic de la o fărâmă de idee la un colț de sentiment a cărui rădăcină e adânc implantată în inimă, dar tulpina s-a înălțat și a străpuns și-un colț al minții. Acum gândul și sentimentul se adulmecă, se apropie ușor, chiar tiptil, cu pași diafani, temători, șovăielnici. Se ating. Se contopesc. Ce rezultă? O alianță trecătoare între rațiunea și simțirea din mine. O alianță, nu o luptă. Iar alianțele sunt rare. Pe când luptele nu mă lasă să adorm, invadându-mi și acea mică oază de liniște, colaborarea rațiune-sentiment dizolvă foșnetul contradicțiilor. Pentru câteva momente pot să stau pe un nor din vată de zahăr fără să-mi fie tema că va începe furtuna. Închid ochii și aud cum inima și mintea se joacă împreună și-mi fredonează un cântec dulce, un cântec vechi, ușor nostalgic, dar liniștitor.
Gândurile sunt libere, dar și inma este. Și colaborează numai când vor. Adesea le place să mă sâcâie și să se tachineze reciproc. E greu să le țin sub control, dar poate nici nu trebuie, poate nici nu vreau. Mai greu e să-mi aleg călăuza, pe cine să urmez în labirintul vieții ca să ajung la capătul luminos, să deschid poarta împlinirii.
Da, aberez și acum. Fiindcă gândurile fug unde vor ele. Iată! Vor să mă ia acum în Petersburg să întâlnim un Idiot. Le spun că sunt nebune și-mi zic că Idiotul e la fel, că trebuie să-l întâlnim, că am nevoie de el. Le zic că propria-mi nebunie îmi ajunge, dar ele îmi răspund că trebuie să o împart cu cineva. Sunt tare obraznice! Știu că sunt libere, dar la fel sunt și eu, alegerile mele. E adevărat că ne lăsăm conștient sau inconștien dominați de mulți factori, dar rămânem liberi, nu doar în cuget, ci și în zbucium cardiaco-stelar. Fiindcă inima culege uneori praf de sub stele ca să-mi ungă gândurile. Și îmi place, fiindcă am nevoie de substanța asta cosmică rezultată din colaborarea lor.
Poate că au dreptate. Am nevoie de nebunie proaspătă, mentolată. Trebuie să împart stelele adunate și să culeg galaxii. Pot singură? Dar nu suntem nicodată singuri. Întotdeauna este cu noi cineva, chiar și când nu vedem, când nu are o formă definită. Este eul nostru intern, sau poate o forță mai mare în care unii aleg să creadă, alții nu. Sau poate e chiar steaua aceea care strălucește de fiecare dată când o caut și îmi face cu ochiul din negrul adânc al cerului...
Dar Petersburg așteaptă. Oare Idiotul s-a întors din Elveția?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu