Drogul meu preferat

 

 

Îmi spun că ascult un singur cântec, dar de la primele note muzicale ce îmi răsună în urechile avide, conștientizez că nu mă voi putea limita la unul singur. Și astfel pun cântec după cântec, și mă  transform într-o dependentă cu normă  întreagă a cărei heroină  e muzica.   

Și mă cațăr pe diforme și divers zugrăvite chei sol, și urc pe o scară imaginară spre un loc utopic făurit prin coabitarea instrumentelor muzicale, a vocilor frumoase, puternice și a cuvintelor încărcate de sensuri, tonalități și sentimente....                                                           

Precum drogurile îi transpun pe cei ce le consumă într-o lume a halucinațiilor, a stărilor euforice, așa mă transpune muzica într-un unives paralel, unde totul devine translucid- gânduri, angoase, cotidian-totul! Doar eu si liniștea opacă ce naște din frumos, din muzică.    

Ingredientele acestui melodios praf magic? Versuri scrise în simboluri heteroclite și așternute cu nisip ariu pe corzile unei harpe. Și fiecare vibrație a grăuncioarelor  de nisip la contactul cu corzile îmi picură în auz, iar chipul întreg mi-e cuprins atunci de-o iluminare fulgurantă. Și dendritele sufletului  dansează în ritm cu bătaia scurtă a degetelor pe tastatură precum penița unui stilou ce făurește cu picături de cerneală înlăcrimată un alt palimpset.           

Așa e muzica și are efectele ei  secundare. Și nu, nu este numai dependența cruntă fără leac, ci și confuza stare de inspirație diafană ce te izbește fără șovăială, fără înștiințare. Elucubrație sau nu, este pentru mine efectul  secundar preferat și unul dintre motivele pentru care mă las pradă muzicii fără ezitare, fără luptă. Și profit de cele câteva minute pentru a pătrunde tiptil în acest spațiu himeric unde sufletu-mi atrofiat și dispersat se reconstituie din mii de cioburi omnipotente.  Și odată regăsit în tot ce a fost și ce va fi, până și cea mai slabă urmă de susceptibilitate este transfigurată într-un fir opalin de fericire, iar zâmbetul placid în dezvelire de cristale azbestice menite să atragă norocul prin lumina lor halucinantă. Propria ființă o simt parcă înăuntrul unui sipet protector de cristal atins doar de ezitante și timide note muzicale.

                                                                                                                                         

Așa e drogul meu preferat.  Îți inoculează în vene și-n suflet răcoroase picături de fericire și fărâmele certitudinii unui univers frumos, cu stele multe și lună plină. Aici ești doar tu dansând printre clapele pianului și arcușuri de vioară, printre visuri si pulbere de busuioc…Iar eu sunt dependentă de parfumul busuiocului și de drogul meu preferat, dar când nu-l consum, nu-i pot simți efectul. Însă din păcate nu ne putem hrăni numai cu muzică… nu, nu putem trăi permanent în plan oniric ci trebuie să ne luăm doza zilnică de realitate.