Nu toți cred în povești...

 

Și nu a fost nevoie nici de o sărutare de săgeată fermecată de-a lui Cupidon ca să se îndrăgostească. Nu a fost nevoie de nimic, decât de ea. O singură privire aruncată pe furiș spre ochii-i scânteietori a făcut să se cutremure toată ființa lui, orbit parcă de agera sclipire a celor doi bulgări mari, îngropați în fața-i mică, delicată, aprinși ca doi cărbuni încinși. Și apoi erau toate micile ei gesturi… Felul cum își aranja cu degetele subțiri, de pianistă, gulerul cămășii, sau cum lua cu delicatețe ceașca de pe masă, învelind-o apoi în ambele mâini pentru a  le încălzi la contactul cu porțelanul încins de cafeaua aburindă. Iar buzele mereu proaspete și însuflețite, dominate de rozul lor pal, doreau parcă să soarbă lichidul cald cu nesaț, precum petalele unui trandafir doresc să aspire toată roua din grădină. Lua însă înghițituri mici și moderate, privind pe sub gene cu ochi visători strada, vrăjita de ceva, ușor absentă.                       
Nicidecum nu-ar fi vrut ea să-și îndrepte privirea spre cel din fața ei, care o privea stăruitor de atâtea secunde, minute chiar, clipe de ciudată anxietate și incertitudine, parcă tânăra din fața lui ar fi capturat înăuntru-i întregul mister al universului.       
Dar ea? Ce simțea oare acel suflet confuz, acel copil al cărui loc preferat era propria lume făurită din amintiri, oameni dragi sau mai puțin dragi, visuri, viitor, culori si nonculori…din tot. Din ea. Nici Cupidon în persoană de i s-ar fi înfățișat, nu ar fi trezit în ea niciun fior, niciun impuls. Cupidon? Fiul Afroditei, nimic mai mult decât mitologie pentru ea.  Dar dragostea pe care acest Cupidon o insufla  în inimile oamenilor și poate ale zeilor totodată?  Negăsind răspunsul nicăieri, a încetat de mult să mai caute, să se mai întrebe...                                   
       Este convinsă acum că în realitate nimeni nu se îndrăgostește. Crezi că te îndrăgostești, dar de fapt e doar o iluzie, își spunea adesea…o iluzie provocată de slăbiciunea ce zace într-o variată doză în fiecare om și care se numește teamă de singurătate.                 
El o privea tăcut, absorbit de prezenta ei diafană. Ea? Naviga prin mlaștinie trecutului revizualizând acele frânturi de timp când credea, ca toți ceilalți, în fericirea pricinuită de fiorii iubirii. Parcă simțea și acum acele degete subțiri în părul ei, prinzându-i funda de organdi, recuperată după o înverșunată luptă cu lacoma adiere răcoroasă de septembrie….. Apoi au urmat acele convorbiri nesfârșite despre nimicuri existențiale, povestioarele din copilărie, glumele, râsetele, acel tot în mijlocul căruia credea că s-a îndrăgostit!... Însă după toamna aurie în care culegi roadele nesfârșitelor convorbiri, a râsetelor si a tot ce e frumos, întocmai precum frunzele, totul rugineste, cade și se dezintegrează. Și în gerul crud al iernii, tot ce e frumos devine tot ce-a fost frumos…                                

 

 Dar aceste amintiri păreau și ele acum un lucru infim, derizoriu pentru ea, care încetase de mult să mai creadă în povești de adormit copii sau în vorbe deșarte, știind că în spatele unui zâmbet frumos se poate ascunde un caracter perfid. Și tăcea. Prefera să tacă decât să contribuie la întreținerea unei conversații care oricum nu ar fi dus niciunde, poate doar spre un alt final tragic, final pe care prefera   să îl evite, refuzând astfel să trăiască povestea ce preceda finalul, bun sau rau, indiferent de natura lui…..