Plapanda voce a sinelui

        Pasea incet pe podeaua din lemn vechi ce trosnea amenintator, pana ce ajunse intr-o camera mica, intunecata. In stanga, pe un birou din lemn de cires, coabitau hartii mototolite si carti prafuite, al caror puternic iz de igrasie se raspandea nestingherit in aerul vetust ce domina camaruta. Lumina slaba, impaienjenea privirea si fu nevoita sa aprinda vechiul felinar gasit pe veranda la sosire. 
                                                                                                                                      
      Nu remarcase pana atunci oglinda de pe peretele din dreapta….Privirea ei si a celei din oglinda se incrucisara si putu sa se vada pe sine dizolvandu-se in frica…Doar stralucirea ochilor era aceeasi, caci chipul era impresurat cu buchetele de riduri si cu cateva suvite argintate ce se desprinsesera rebele din lejerul coc prins neglijent cu vechea ei clama.
       Dar ce insemnau toate astea? Era o reflexie a viitorului inevitabil?De parca ea nu-si constientiza precara conditie efemera!    
        Dar poate era altceva…Poate o reflexie a sufletului ei oboist de oameni, de falsitate, de sentimente inselatoare, de rautate, de tot! Un suflet pe care imperfectiunea lumii si a sinelui il imbolnavise si imbatranise. Poate ca era o atentionare....Un mesaj de la copilul ce zace in fiecare dintre noi si al carui glas devine tot mai slab, mai imperceptibil cu fiecare zi ce trece. Desi imbatranim, acest proces fiind de necombatut, desi ne maturizam cu cateva grame in fiecare zi, saptamana, an, in functie de ritmul fiecaruia, nu trebuie sa reducem la tacere plapanda voce dinauntrul nostru, vocea copilulu ce salasluieste in fiecare din noi.  
       “Biet suflet torturat de timpurie decrepitudine!” gandi in timp ce simti un iz al noptii in cerul gurii si un fior de frig infiltrandu-se prin bluza subtire de lustrin si raspandindu-se in corpul tot…O adiere intermitenta si cam dura pentru acea seara de vara o trezi complet si constientiza ca nu mai putea irosi nicio secunda. Va merge sa culeaga un licurici ratacit, il va pune intr-un borcan si se va intoarce acasa ghidata de lumina lunii aproape pline. Deoarece stia ca sunt momente cand vocea plapanda a copilului trebuie sa preia controlul. Doar daca o lasi. Doar daca vrei sa gusti o farama de fericire adevarata…

 

Sa fugarim licuricii si sa-i eliberam cand vocea sinelui va putea din nou sa sopteasca!