vineri, 8 august 2014

vreau să sărut o libelulă

Vreau să sărut o libelulă pe malul lacului, când soarele apune roșiatic după apă și se scufundă în întuneric. Ar fi un sărut feroce, sălbatic, sub ocrotirea apusului văratic. Iar sub cerul vopsit în nuanțe trandafirii, gândurile mele s-ar trezi mai diafane, mai pline de visare. Aș rămâne un timp lângă libelula mea, într-o caldă alipire, o strânsă legătură om-natură, și am privi cu sufletel noastre răsăritul stelelor în jumătăți de constelații. Și ar fi un remediu vindecător pentru ochii obosiți, murdăriți de cenușă socială și de falsitate, ar fi răgazul meu de liniște lăuntrică, doza de frumos împărțită cu un suflet tăcut, fără zbucium, care mi-ar îmblânzi și mie câteva clipe scânteia nocivă, arzândă, ce nu lasă somnul să vină la mine în nopțile cu lună plină.  În acele nopți, tot ce e incert vine să îmi bântuie odihna și nu îmi lasă pleoapele grele să se închidă. Sunt nopțile în care moș Ene este păcălit de gândurile mele obraznice, este de fapt un bătrân cam naiv când e dezarmat. Iar gândurile astea au atâtea arme ascunse! Și de aceea vreau adesea să mă eliberez de ele, să fug, să mă ascund după o frumoasă nălucire și să rămân acolo un timp. Să fug în lume cu un alchimist și să învăț cum să obțin aur sufletesc, cum să obțin iubire și frumos, sau mai bine: să sărut o libelulă pe malul lacului! Până găsesc libelula poate ar trebui să mă închid într-o cameră unde domină doar salubritate și să torn un borcan cu spirt sanitar peste gândurile mele răzlețe, obraznice, ce nu îmi dau odihnă. Cred că am nevoie de o dezinfectare generală, o curățare a minții de tot ce e praf selenar și vis inofensiv, zburdalnic și totuși prea obraznic. Dar chiar și atunci, după curățarea minții de granule cosmice, tot s-ar mai infiltra din când în când câte-un inorog cu o stea în spate sau un trifoi în dinți. Pentru că așa sunt eu, imaginarul e a doua mea realitate, cea esențială, cea în care pot fi fericită. Și am nevoie de trifoiul acela, câtă nevoie! 
Unde ești libelulă diafană? Dă-mi aripa ta și hai să mergem pe malul lacului, pentru că vreau să te sărut sub cerul înstelat, după ce soarele apune, cu luna martor al iubirii pe care sunt capabilă să ți-o dau, chiar dacă tu nu-mi dai cuvinte. În lipsa cuvintelor, tu îmi atingi sufletul cu aripile. Și e de ajuns.

alte scrieri frumoase găsiți în tabelul de aici

luni, 4 august 2014

Călător printre iluzii (ca o gumă de mestecat)


Gândește-te la o gumă de mestecat…

O mesteci până când te plictisești de aromă, după care o arunci brutal pentru a fi uitată în vreun coș de gunoi, sau pe stradă, spre a fi călcată în picioare de trecători. Apoi, când vei vrea din nou gumă, vei lua pur și simplu o altă pastilă sau lamă cu aceeasi aromă sau una diferiă,  fără să ai nicio mustrare de conștiință că ai aruncat guma precedentă  fără  milă.  Așa sunt și oamenii.
În  momentul când  se plictisesc de tine, te “aruncă” din viața lor și caută în altă parte, mergând pe principiul că au de unde alege,  că doar sunt atâtea  sortimente de “gumă”! ….Și tu rămâi cu sufletul pustiit...
Și din acel moment speranța, iubirea, viața însăși se degradează în tine….Tu. Tu te descompui  precum o gumă pe marginea șoselei, lent și dureros,  știind că tot ce faci e să poluezi totul în jur cu toxinele inimii tale devastate...Pentru că știi, prietenii sunt adesea doar himere, și când rămâi singur, cu sufletul descompus, realizezi că tot ce ai crezut că ai au fost iluzii, că ești un simplu călător printre iluzii și trebuie să te comporți ca atare. Să accepți singurătatea sau să faci loc oamenilor în viața ta, știind că ei vin și pleacă. Nimeni nu va rămâne pentru totdeauna. Pentru totdeauna nu există. Pentru totdeauna ești doar tu cu tine.  


temă propusă de psi

 

sâmbătă, 2 august 2014

soare în ceștile de ceai


Când plouă în ceștile de ceai, e soare roșu printre nori. Fiindcă plouă în ceștile de ceai. Iar soarele vrea să se oglindească într-o licoare bună cu parfum de tei. Pentru că soarele e un mic gurmand, altfel nu ar veghea atâta vreme căpșunile și cireșele să se coacă. Și cred că e și jucăuș, căci el așteaptă de fapt ca noi să ne punem câte două cireșe după urechi- cei mai frumoși cercei! Cred că îi plac copiii. Și mie îmi plac. În special copiii pisicilor când o zbughesc prin ploaie căutând adăpost. Dar soarele e cu siguranță și puțin romantic, poate nu la fel de mult ca luna, dar poate e romantic tocmai pentru că pleacă de bunăvoie de pe cer ca să facă loc lunii. Poate e mai degrabă avid de romantism. Da...și îndrăgostit. Îmi place soarele. Mai ales când își leagănă blând razele în ritmul unui cântec vechi, poate jazz sau rock, sau doar un cântec vechi fără nume. Adierea văratică îl mângâie, iar el ne mângâie pe noi, încălzind ușor cireșele de după urechile noastre. 
Când e soare în ceștile de ceai, ploaia cade în reprize tropicale, sufletele noastre se udă, dar nu le stoarcem de apă în văzul tuturor, fiindcă am învățat că sufletul e doar al nostru și nu trebuie să-l expunem. Nu. Lăsăm sufletele să se usuce la un foc lăuntric mocnit și uneori la scânteile zburdalnice din noi.