inocența ielelor

Inocența ielelor îmi șuieră în urechi ca un viscol din iernile de altădată. Și suflul ăsta iernatic devine țipăt și mă zgârie și mă cheamă și mă înconjoară într-o strânsoare care îmi face oasele să plângă sub greutatea cărnii strivite. Mă simt mică și încolțită și mă zgribulesc sub greutatea unui viscol dintr-o iarnă al cărei an l-am uitat. Și simt un frig care sapă în mine și taie și vreau să plâng, dar lacrimile mi-ar îngheța pe obraji. Și ielele mă tot strigă, cu glasuri blânde și inocente și ademenitoare, la fel cum ademeneau sirenele marinarii spre moarte. Dar ielele îmi promit că e doar un dans inocent, în picioarele goale, în zăpada dintr-o iarnă al cărei an o să îl uit cândva. Pentru că e doar dansul ăsta inocent, ținând ielele de mână, și nu o să plec nicăieri, deși poate aș vrea, și nu o să se întâmple nimic neobișnuit, deși poate aș vrea. Și peste o bătaie de pleoape voi fi tot în iarna asta pe care cândva o să o uit. Sau poate nu.