Eu am scântei. Eu cred

Mi-a spus că nu vede nicio scânteie în ochii mei. Mi-a spus că îmi lipsește entuziasmul.
Oare așa e? Poate chiar îmi lipsește...poate am obosit prea repede să merg pe un drum care e departe de cum mă așteptam să fie. Poate îmi lipsește entuziasmul pentru că sunt mai realistă.
Dar scântei am, am destule!
E în mine un zbucium de scântei ca un cer de august în ploaia lui de stele. Și cândva o să știu în ce să-mi vărs scânteile. Cândva o să fac un foc cu tot ce e în mine și atunci îl vor vedea și ei.
Nu știu ce e textul ăsta. Arată mai mult ca o pagină de jurnal. Arată un pic ca dezamăgirea. Arată ca o scânteie rănită.

Și totuși, speranța chiar moare ultima și în viață nu există doar o ușă, nu există doar un drum. Găsești intersecții și găsești ferestre. La momentul potrivit, o să găsești tot ce ai nevoie. Eu cred.