Azi am ieșit afară să citesc. În casă era prea frig, iar soarele trimitea raze blânde , de un portocaliu pal. Am ieșit cu speranța că e mai cald afară. Nu era, dar am rămas pe bancă, așezată turcește, cu cartea pe genunchi. (îmi place mult să stau turcește)
La un moment dat mi-am aruncat ochii din carte la o frunză mare și foarte uscată, maronie. De lângă ea doi ochi verzi ca două frunze de mentă mă priveau mari și curioși. O superbă pisică cenușie venise să mănânce din castronul pisicii gazdelor. Lungă și subțire, dar nu neapărat slabă, cu blana de un gri prăfuit, Cât de frumoasă! Mă fixa. Se aștepta probabil să o alung. Nu am făcut-o. Probabil era flămândă. Și atunci m-am gândit cât de gras e Pufuleț, motanul gazdelor care de abia se mișcă din bucutărie afară. Am lăsat frumosul exemplar cenușiu în pace și m-am cufundat în cartea mea. Îmi place să cred că era o ea. Curajoasă sau isteață? Nu se temea de mine sau a văzut că nu am intenții rele? A rămas chiar să se și spele după ce a terminat mâncarea. Apoi a vrut să se retragă. A văzut că tot o privesc și s-a apropiat de mine. Mă privea stăruitor. Aștepta. Porbabil dacă i-aș fi spus un singur cuvânt, un singur rămâi, ar fi rămas. Dar nu am putut. Nu era casa mea. Nu mânca din castron mâncarea mea. Deja o lăsasem să facă prea multe. Și iată că am lăsat-o și să plece.
Două frunze de mentă într-o mare prăfuită de cenușă. Trecând pe lângă portiță și pe lângă sufletul meu. Furându-mi un zâmbet de regret.
