miercuri, 9 iulie 2014

Ar fi putut fi altfel...



Scriu. Scriu şi sufletu-mi sângerează pe o hârtie electronică. Toate sentimentele şi trăirile mele se scurg într-un ecran translucid, pătat de amprente diverse. Ar fi putut fi altfel.
Aş fi putut să sângerez în jungla amazionană, cu un glonţ infiltrat adânc în piciorul stâng, încercând să ajung la ultimii stropi de apă rămaşi în sticlă. Poate aş fi fost singură ca şi acum, încercând să-mi controlez frica infiltrată-n gânduri sau poate ai fi fost cu mine şi mi-ai fi scos glonţul cu un cuţit încins (nu ştiu la ce foc), aşa cum se întâmplă în unele filme cu eroi curajoşi, instruiţi şi neverosimili. Ar fi putut fi altfel.
Aș fi putut să fiu în Franța, în Provence, scăldâdu-mi toți porii în parfum de lavandă și inoculându-mi acel mov calmant în irișii obosiți de rutină. M-aș fi cazat într-o casă mică, a cărei ușă principală ar fi dat direct într-o străduță strâmtă deasupra căreia ar atârna ghivece cu flori de la balcon. Iar gazda ar fi putut să fie o femeie grăsuță și scundă, cu pielea bronzată și cu ochii marini ivindu-se dintre șuvițele albe. Și poate mi-ar fi făcut o cafea bună în fiecare zi pe la șase seara și aș fi ascultat toate poveștile din tinerețea ei, când probabil că era o femeie foarte frumoasă și dorită. Târziu de tot, când lumina lunii s-ar fi revărsat peste fereastra mea, aș fi ieșit pe străduța strâmtă și aș fi mers desculță, pe asfaltul rece, spre mare. Poate m-aș fi pierdut câteva clipe printre firele de întuneric. Atunci aș fi șoptit cu melancolie în glas "Unde ești, Mediterană?". Dar aș fi găsit-o a doua zi cu soarele drept călăuză și mi-aș fi imprimat pașii pe nisipul cald, aș fi privit valurile, le-aș fi fotografiat cu sufletul tresărind la fiecare briză. Mi-aș fi umplut plămânii cu aerul acela marin, sărat și proaspăt. Aș fi adunat scoici și mi le-aș fi prins în pălăria de paie. Apoi apa. Aș fi intrat cu teamă în apă, cu teama că totul e un vis, o iluzie, o vicleană fată Morgana. Dar apoi aș fi simțit apa lovindu-mi ușor gleznele albe. Simțind aș fi prins curaj, și înaintând, m-aș fi pierdut ușor printre hainele albastre ale Mediteranei. Cred că aș fi putut să-mi închipui că sunt o sirenă ce s-a desprins de grup. Poate m-aș fi urcat chiar pe o stâncă și-aș fi început să cânt Die Lorelei getan.    
Acolo chiar ar fi putut fi altfel. M-aș fi îndrăgostit cu siguranță de mare. Și de străduța îngustă, de nisipul cald, de vântul sărat, de scoici, de gazda mea grăsuță și de poveștile ei. Da, mi-ar fi fost greu să mă desprind, să plec, să las totul acolo. Dar aș fi luat și cu mine câte puțin din toate, în suflet aș fi păstrat cu grijă și amintiri și imagini și vinurile provensale și supa de pește atât de gustoasă cu toată marea concentrată parcă în bolul meu fierbinte. 
Dacă aș fi fost acolo și în multe alte locuri ce se aseamănă cu acela în care aș fi putut să fiu, măcar o săptămână, o zi, o oră...acum ar fi putut fi altfel... Aș fi eternizat totul în scris. Aș fi putut să scriu altfel...să fiu altfel...



4 comentarii:

  1. Debordezi de imaginaţie! Mi-a plăcut foarte mult textul. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc pentru apreciere! :) Textul este inspirat de dorința de a călători, dorință a cărei viață în sufletul meu nu cred că se va stinge vreodată.

      Ștergere
  2. Fără cuvinte! Îmi place mult de tot ce ai scris <3

    RăspundețiȘtergere