Noapte cu iz văratic

E vineri și noaptea e pictată cu mult negru pe un cer senin și cuprinzător. În adâncurile lui se îmbată licuricii cu parfumul verii care se apropie în grabă. Iar eu pășesc afară încet și sfios ca să ascult sunetul nopții și fără să vreau inhalez parfumul verii care se apropie și de care îmi este frică. Licuricii se îmbată, iar eu văd o singură stea care pâlpâie abia sesizabil. Îmi închipui că se uită la mine și clipește des, fiindcă distanța e mare și nu mă vede clar.  Vântul rece al nopții îmi umblă lacom prin păr și tare aș vrea să-i spun că-n părul meu nu-i niciun licurici, nicio particulă de praf stelar, nicio rază de lună. Să-i spun că nu pot să-i dau nimic strălucitor sau heruvimic, fiindcă sunt o ființă umană ancorată pe pământ, cel puțin cu trupul. Dar nu e nevoie să-i spun nimic. S-a oprit acum și-mi pare rău, căci s-au oprit și mângâierile sale marmoreice, care deși îmi înfingeau particule de gheață în vene, erau un paliativ provizoriu pentru sufletul ars puțin prin unele colțuri lăturalnice și singuratice...Mă gândesc să chem vântul înapoi, să-i spun că e pansamentul ce poate dizolva în nimic placa de cenușă ruginită ce apasă uneori peste liniștea gândurilor mele, dar el oricum nu mă poate auzi. Îl las deci să se ducă mai departe, să mângâie chipul și sufletul unui alt visător sau să se ducă mai bine în adâncul cerului, știți, acolo unde de îmbată licuricii. Și dacă ar ajunge, atunci i-ar lua pe toți oșteni într-o armată cum nu s-a mai văzut. Și ar chema poate și luna să-i călăuzească și ar forma o imenă coloană luminoasă. Ar veni noaptea la ferestre, s-ar strecura ușor înăuntru și ar picura de pe aripi puțină lumină în sufletele noastre. Eu i-aș scuti de efort dacă aș ști că ar veni. I-aș aștepta afară în plină noapte și cum aș auzi foșnetul aripilor fragile ce bat în ritm cu suflul nopții, scăldate în raze selenare, aș încerca să-mi vâr lumina lor în suflet. Da. Aș sorbi cu ochii, cu buzele și cu gândul toată seva luminii lor ca să-mi ajungă până la următoarea vizită.

Dar acum e vineri și deși noaptea e pictată cu mult negru pe cerul cuprinzător, știu că licuricii nu vor veni chiar dacă i-aș aștepta până în zori. Dar vor fi și alte zile, poate mai rele, dar poate și mai bune. Și în una dintre ele, când soarele va tinde să decline din nou în spatele liniei orizontului și după niște frumoși nori trandafirii, voi ieși afară. După asfințitul cald voi aștepta răcoarea nopții și poate odată cu ea mă va surprinde un stol năstrușnic de licurici. Și sper tare mult că așa va fi, căci cred că ziua în care voi aștepta din nou noaptea, va fi o zi de vară și nu știu dacă v-am spus, dar mi-e teamă de vara asta.  Mi-e teamă de singurătatea în care îmi vor pluti gândurile și de gheța pe care voi aluneca și eu cu ele.
...Dar va trebui să le învăț să danseze în ritm cu mine și să le îmbrac în haine cusute din cuvinte și zâmbete pe care nu știu de unde le voi culege, dar până la toamnă le voi fi cules.

Multe scrieri frumoase veți găsi aici  

one day

Într-o zi voi merge pe strada încinsă de soarele puternic de iunie. Da, va fi vară fiindcă vara plutește parfum de soare, sare, mare și lămâie peste tot, dar îndeosebi în sufletul meu ce nu cunoaște decât munții reci și solitari. În acea zi de iunie voi purta o rochie vaporoasă cu buline simpatice aruncate în dezordine pe un fundal vibrant, dar fin precum atingerea laptelui proaspăt, iar vântul neastâmpărat se va juca cu rochița mea, aducându-mi aminte de un film cu Marilyn Monroe. Îmi voi lăsa părul să-mi exploreze fața și voi privi trecătorii printre șuvțele-mi rebele. Le voi zâmbi copiilor care mănâncă înghețată sperând că îmi vor răspunde și ei cu un zâmbețel muzguros și la fel de tâmpițel ca al meu, dar ornat cu ciocolata topită de pe înghețată. Voi lua cireșe din piață. Cireșe bune dintr-un mai puțin întârziat dar bine copt și roșu. O să-mi pun apoi cireșe după urechi. Cei mai frumoși cercei!  

Într-o zi voi merge pe strada încinsă de soarele puternic de iunie. Pașii mei vor mângâia asfaltul, iar rochia-mi vaporoasă se va juca cu adierea verii. Eu le voi zâmbi copilașilor muzguroși de înghețată și voi purta cireșe după urechi. În mintea mea voi fredona încet un cântec frumos. Încet. De teamă să nu-mi alunge imaginea ta. Fiindcă într-o zi voi merge pe strada încinsă de soarele puternic de iunie și voi ști ce înseamnă să fii îndrăgostită.

De tine, vară!

Doar miercuri. Dar e de ajuns.

Azi e cea mai bună zi din săptămână și cred că de azi ziua de miercuri va deveni preferata mea. Pentru că azi nu a trebuit să-ți mai sorb cu aviditate zâmbetul pe care-l împărțeai altora, nu. Azi mi-ai zâmbit mie! Și mai mult de atât, m-ai văzut. Azi te-ai uitat în ochii mei și mi-ai zâmbit. Iar eu simțeam că mă topesc sub jăraticul din ochii tăi de cărbune, iar buzele tale frumoase arcuite în colțul gurii pentru mine mi-au făcut sufletul să tresară de bucurie. Știi, mi-a fost teamă că nu o să-ți pot spune nimic. Dar ți-am zâmbit și eu timid, stângaci, așa cum sunt eu de fapt, timidă și stângace. Dar tu nu ai de unde ști fiindcă nu ai niciodată timp să mă cunoști, să-mi vorbești sau să-mi zâmbești. Mai puțin azi. Azi mi-ai vorbit mai mult ca oricând, m-ai văzut, m-ai auzit și mi-ai zâmbit. Cred că azi m-am îndrăgostit și mai mult de tine, cu un zâmbet și cu doi ochi mai mult. Cu cincizeci de grame de fericire mai mult, fericire pe care mi-am luat-o azi din tine. Mulțumesc!

...Dar dragostea neîmpărtășită moare. Iar tu nu îmi vorbești, nu îmi zâmbești, nu mă vezi, nu mă auzi...

Mai puțin azi. În cea mai bună zi. Miercuri... De-ar fi toate zilele de miercuri așa, le-aș redenumi pe celelalte zile ale săptămânii "miercuri". Pentru că nu-mi mai ajungi și mi-e mereu sete de chipul tău și de zâmbetul ștrengar din colțul gurii pe care îl culeg cu grijă de fiecare dată când îți răsare pe chip. Azi mai mult ca oricând, fiindcă azi a fost pentru mine.
Zâmbetul tău, privirea și cuvintele rostite cu vocea aceea care-mi place atât de mult au fost pentru cincisprezece secunde ale mele. Azi. Când e doar miercuri. Dar e de ajuns.

Ziua în care angajez din nou pescărușul anorexic

Plaje cu nisip auriu şi fin, palmieri înalţi dătători de umbre răcoroase, papagali cu penaj multicolor şi glas de sirenă, apoi vegetaţie. Multă. O mică junglă prin care trebuie să îţi croieşti drumul cu securea. Apoi, după ce învingi lupta cu vegetaţia, o casă- casa ta migălos sculptată în trunchiul unui baobab imens. Pe uşa de la intrare un mesaj: "Acces interzis turiştilor". Atunci ezit o clipă şi mă gândesc: "eu ce sunt aici? un turist? "  Nu am idee ce sunt aşa că îmi continui drumul, dar gândul îmi rămâne la casa ta migălos construită în trunchiul unui baobab. Îmi imaginez înăuntru o maşină de scris construită din coajă de nucă de cocos, cu un aer boem de sfârşit de secol nouăsprezece...Din nou plaja. Valurile se sparg de stânci aruncând stropi săraţi pe nisip. Stropii au forma unor litere, dar eu am ajuns prea târziu să mai pot descifra mesajul, nisipul l-a înghiţit avid. Avid probabil de ideile tale. Dar totuşi e pustiu. Nu te-am găsit şi trebuie să mă trezesc, probabil deja au trecut vreo șapte secunde.Cred că înoţi pe undeva cu delfinii sau cu sirenele. Nu am timp să descopăr, au trecut deja șapte secunde.O să îţi trimit un mesaj când mă trezesc.

Îți voi scrie un mesaj pe o pagină ruptă dintr-o carte dragă mie, voi împăturia foaia și o voi pune într-o sticlă. (Desigur, după ce golesc vodka într-un borcan micuț pentru zile negre. De fapt ți l-aș trimite, dar nu aș vrea să rămână pe fundul mării și să irosim conținutul. Îl păstrez mai bine...) Apoi tot ce va trebui să fac este să arunc sticla în mare (orice mare) și să o las în voia valurilor și sub supravegherea pescărușului meu preferat, cam anorexic și pe care va trebui probabil să-l plătesc cu bani Absolut lichizi.  

Având în vedere că talazurilor le place să se joace dur, iar pescărușul va fi probabil cam amețit, nu știu exact care sunt șanesele ca sticla cu mesajul meu să ajungă la tine. Eu tare mult aș vrea să îl primești, dar timp nu mai am să caut un pescăruș mai competent sau să ajung la o mare mai puțin agitată. 

P.S. În caz că nu ajunge mesajul până diseară, vreau să-ți spun că pe acea pagină ruptă dintr-o carte dragă mie, se află de fapt, un simplu și stângaci "La mulți ani!"

Călătorie interstelară

Când îmi simt picioarele goale scufundându-se în cenușă fierbinte, eu nu mă zbat. Nu.  Eu îmi dezgropt găleata cu vise astrucată în suflet, leg de ea un balon plin fundă cu heliu sentimental  și mă urc. Da dragilor, mă urc în găleată și pornesc spre universuri încă nedescoperite, ascunse după vreun meteorit sau după acumulări asteroidale de vise prăfuite cu strănuturi de licurici. Iar pe drum voi picta constelații cu praf de lacrimi înghețate spre a fi descoperite de copiii prinși încă pe pământ...
Iar în constelații voi ascunde un mesaj frumos pentru cine are ochi să vadă, un mesaj de încurajare, o șoaptă călduță care să îți spună că avem unde să trăim dacă vrem, că Pământul nu e singurul loc unde să ne ducem existența, că putem călători în locuri mult mai fascinante. Trebuie doar să deschidem ochii și să privim unde trebuie.
Uneori unde trebuie înseamnă într-un om drag, un suflet bun ce știe cum suntem cu adevărat, dar încă rămâne lângă noi, oricând gata să zugrăvească un zâmbet pe chipul nostru. Alteori unde trebuie înseamnă într-o amintire frumoasă sau într-un gest de sinceră afecțiune. Dar cel mai adesea, unde trebuie înseamnă, dacă vrei să evadezi spre lumi fabuloase, într-o carte bună, o carte în care să trăiești pentru o oră, o zi, sau pentru totdeauna dacă o vei păstra cu drag în suflet. Între paginile unei cărţi poţi trăi aşa cum vrei...ca în centrul unui uragan dzlănţuit, ca în valuri de lavă prin cratere vulcanice sau ca într-un hamac moale, la umbra palmierilor. Îmi mai place la cărţi şi că pot să cunosc oameni fascinanţi pe care să-i îndrăgesc şi cu care să mă împrietenesc(nu te-am uitat, unchiule Tom! Mi-e tare dor de tine şi de mâinile tale aspre plimbându-se pe litere şi răsfoind rapace pagini vechi. Cum o mai duci,dragă unchiule?tare aş vrea să ştiu!..). De fapt cartea însăşi devine o foarte bună prietenă fiindcă mă însoţeşte peste tot până ajung să îi pătrund toate scoarţele şi toate spaţiile albe sau petele accidentale de ceai sau bomboane uscate. Când ajung să o cunosc în totalitate, nu o resping, nu o părăsesc, deşi îi ştiu poate şi multe defecte. Îi şterg regulat sensurile de praf şi păstrez părţi din ea în mine.

Unde trebuie poate însemna pentru fiecare altceva. Pentru mine înseamnă cărți bune, filme, oameni dragi care știu să mă facă să zâmbesc, amintiri și bucurii simple.
Pentru tine ce înseamnă unde trebuie pentru a evada unde e frumos?