Locuri de și din suflet

Cred că fericirea mea nu depinde întotdeauna de aceeaşi factori întrucât în spatele fericirii mele nu se află întotdeauna aceleaşi motive. Şi totuşi, cred că întotdeauna călătoriile îmi vor aduce porţii mai mici sau mai mari de fericire garnisită cu zâmbete. Îmi place să călătoresc în locuri reale sau imaginare, cu trupul sau cu gândul, în locuri exotice, liniştite, utopice sau făurite de condeiul minţii mele afltate în plin exerciţiu creativ de imaginaţie.

            Se spune că nicăieri nu este mai bine ca acasă. Şi mie îmi place acasă, însă nu orice acasă... Îmi place casa bunicii, locul unde mi-am petrecut primii ani ai copilăriei când scotoceam în fascinanta cameră de sus, de lângă uşa mereu încuiată ce ascundea scările ce duceau în pod. Ştiam că în spatele uşii interzise nu se aflau decât scări obişnuite, dar era totuşi pentru mine o mică chamber of secrets. O singură dată am urcat acele scări ca să merg în pod, dar nu am apucat să pun piciorul sus fiindcă atunci când căpşorul meu s-a ivit în atmosfera prăfuită a bătrânului pod cu miros de dragon plictisit şi leneş, am făcut cunoştiniţă cu pânze dese de păianjen ce m-au determinat să mă retrag resemnată, nemaiîncălcând teritoriul acelei chamber of secrets de dincolo de uşa interzisă.                                    

           Ce îmi mai place la acasă  este bătrânul Domn Castor, sărmanul, care nu mai este printre noi, fiind ucis cu cruzime de topoare sau poate de o drujbă, nu vreau să-mi amintesc. Cu Domnul Castor am purtat eu cele mai profunde conversaţii ale copilăriei, la umbra frunzelor sale, în grădina din spatele casei. Vorbeam despre tot şi despre toate, iar el sărmanul, întelept şi calm întotdeauna, îmi suporta toate capriciile şi comentariile prostuţe de copil credul. Îmi lipseşti Domnule Castor! Acum nu pot decât să mă uit la urma tulpinii tale şi să-mi amintesc cum uneori îmi dădeai câte o prună, cam uscată ce-i drept, ca să mă opreşti măcar un minut din înşirat vorbe fără sevă.

            Sunt însă şi alte locuri care-mi plac. În unele pătrund cu uşurinţă prin portalul gândirii filtrate în fire şi granule. Şi ajung astfel în  magnificul castel al contelui Dracula aşa cum l-a zugrăvit Bram Stocker şi unde aş vrea să petrec cel puţin o noapte înspăimântătoare în care să-mi îngheţe sângele în vene sub un tavan căptuşit cu lilieci. Alteori mă plimb alături de Pepe Carvalho pe străzile Barcelonei, căutând indicii pentru demascarea vreunui asasin sau doar căutând ingredientele necesare pentru o cină delicioasă în stil mediteranean cum numai el ar şti să prepare. Alteori zăbovesc pe străzile unui Pasris boem şi demodat, ascultând cântece trsite şi găsind refugiu în vreo cafenea micuţă şi înţesată cu artişti tineri, boemi şi ei ca şi Parisul în care creează paradoxuri. Şi aşa merg din cafenea în cafenea până găsesc cafeneau tinereţii pierdute şi întreb de enigmatica Jaqueline şi unde pot găsi o geacă din piele ca a ei fiindcă vântul începe să sufle tare peste umeri mei goi şi să mi-i zgîrie. Iar din când în când mă ospătez alături de hobbiţi, poate chiar alături de Bilbo Baggins, într-o mică dar primitoare căsuţă din Shire şi ne îmbătăm cu toţii până începem să cântăm cântece irlandeze şi să dansăm desculţi pe mesele rotunde, eu dând uneori cu capul de tavan, dar oricum nu mai contează când deja te doare capul de la berea hobbiţilor şi cânţi cu ei ca să uiţi de tot şi de toate.         
             Dar cel mai adesea cred însă că zăbovesc într-un confortabil hamac, îvăluită în briza uşoară şi-n mirosul sărat al mării, într-un paradis pictat parcă în pene de papagal exotic, pe insula unui bun prieten, pe care l-am descoperit iniţial în paginile unei cărţi cu copertă captivantă şi nume sonor, de personalitate frumos cristalizată. Ulterior am descoperit însă că inventivul personaj cu aer de pirat boem şi-a extins graniţele insulei şi în afara paginilor cărţii, ceea ce pentru mine înseamnă locuri fascinante de explorat oferite de gândurile lui şi porţii zilnice de evadare literară presărată cu zâmbete.  

            Şi pe lângă toate acestea, mai este un loc care îmi place foarte mult. Este o pajişte întinsă, căptuşită cu iarbă moale şi rece, unde cerul îşi îmbracă în noapte haina cea mai frumoasă, aceea presărată cu constelţii fără de sfârşit şi licurici năstruşnici ce aşteaptă ca noi să ne ivim ţinându-ne de mână. Tu şi eu. Să contemplăm stelele şi să citim constelaţiile în care este scrisă povestea noastră dintotdeauna, fiindcă noi ne ştim din vremuri ancestrale şi vom trăi unul în ochii celuilalt şi în toate vieţile viitoare, sub steaua noastră ce răsare în fiecare seară în locul meu preferat- în locul nostru.