Am învăţat...

Am învăţat că zâmbetul este cea mai simplă şi mai frumoasă formă de comunicare dintre două persoane, îndeosebi atunci când nu se cunosc sau nu vorbesc aceeaşi limbă. Zâmbetul este ca o boabă de curcubeu aruncată cu grijă pe chipul sufletului, născută adesea dintr-o lacrimă  lăuntrică de bucurie sau din amalgam de sentimente, amalgam inconştient, complex, latent...amalgam.

Am învăţat că bunătatea este limba universală pe care o înţelegem cu toţii. Dacă doi interlocutori vorbesc limbi diferite, dar ambii cunosc limbajul ancestral şi sacerdotal al bunătăţii, ei nu au nevoie de intermediar, fiindcă vor comunica prin împletirea bunătăţii lor ce naşte zâmbete, amintiri şi poate chiar prietenii. 

Am învăţat că suntem cu toţii oameni, indiferent de religie, limbă, naţionalitate...indiferent dacă unii preferă lumina albă a soarelui proiectată pe flori de cireş, iar alţii preferă negrul norilor ce aduc furtuni aprige, dezlănţuite, ce ne forţează să ne adăpostim sub salcâmi înalţi sau în spatele ferestrelor. Şi de aceea trebuie să ne acceptăm reciproc, cu defectele şi calităţile noastre.

Am învăţat că modestia este frumoasă, dar că nu trebuie dusă la extrem, mai ales atunci când laudele sunt meritate şi sunt rezultatul a multă muncă, pasiune sau talent.

Am învăţat că toate culturile au atât laturi frumoase, cât şi laturi mai puţin frumoase, dar că toate au ceva fascinant şi că merită să descoperim măcar câteva părticele din ele, atât cât putem. Iar detaliile aflate direct de la sursă sunt cele care vor rămâne probabil întipărite în noi pentru totdeauna. 

Am învăţat că trebuie să apreciem ceea ce avem şi că ceva ce pentru noi poate fi insignifiant, în ochii altora poate reprezenta o adevărată bogăţie, indiferent sub ce aspect. 

Am învăţat că fericirea nu are vârstă. Fericirea cred că este un copil etern, frumos, scăldat în picături de rouă, cu raze de soare în păr şi cu parfumul florilor de cireşi impregnat pe umeri. Putem gusta din fericire cu la fel de multă poftă la cincizeci de ani ca la cinci ani. Important este modul cum apreciem lucrurile, şi pe cele mari şi pe cele mici. Pentru că lucrurile mari sunt adesea un cumul de lucruri mici...

Am învăţat că oamenii zâmbitori şi buni sunt cei mai frumoşi oameni. Ei pot să ajungă la coardele sensibile ale inimii tale doar prin personalitatea lor care emană energie pozitivă, iar energia unor astfel de oameni poate fi încântător de molipsitoare dacă le acorzi o şansă, dacă alegi să crezi în unitatea prin diversitate. Fiindcă de fapt nu le acorzi o şansă ci îţi oferi ţie oportunitatea de a învăţa de la ei.

Am învăţat că poţi învăţa multe de la oameni, culegând de la fiecare lecţii şi trăsături care să o şlefuiască pe a ta. 

Am cules şi am învăţat. Acum trebuie să aplic ce am învăţat. 

Amintindu-mi să zâmbesc, să accept oamenii aşa cum sunt, să apreciez, să utilizez limbajul universal al bunătăţii, să învăţ de la oameni...

Mai am multe lecţii de cules. Dar învăţăturile vin treptat, iar noi ne formăm toată viaţa.

...să te iubesc

Vreau să te iubesc atât de tare încât

să-mi curgă săruturi din ochi, iar tu să le bei lacom printre șoapte,

să te acopăr cu îmbrățișări fierbinți iarna

și să-ți dezbrac gândurile cu arterele-mi nestatornice vara...

să-ți intru în vene și de acolo în suflet.
să aprind un foc mare in inima ta

și să rămân permanent acolo pentru a-l întreține,

acoperindu-te cu efluviile-mi sentimentale

ce nu-mi mai încap, astfel că le las

să se reverse peste ființa ta, ce mi-e atât de dragă!

Vreau să te iubesc atât de lacom încât

să-ți beau apa din iris dimineața,

să-ți savurez sângele rupt din sărutul buzelor la apus

și să mă învelesc noaptea cu parfumul pielii tale.  

Vreau să te iubesc atât de tare încât

să-ți port perpetuu chipul în buzunarul retinei sufletești,

să-mi inoculez parfumul gândurilor tale în vene

și să-mi tatuez sufletul tău pe atriul stâng.

Vreau să te iubesc atât de tare încât

să mă iubești și tu

și să ne sorbim iubirea acidulată din ochi!

Locuri de și din suflet

Cred că fericirea mea nu depinde întotdeauna de aceeaşi factori întrucât în spatele fericirii mele nu se află întotdeauna aceleaşi motive. Şi totuşi, cred că întotdeauna călătoriile îmi vor aduce porţii mai mici sau mai mari de fericire garnisită cu zâmbete. Îmi place să călătoresc în locuri reale sau imaginare, cu trupul sau cu gândul, în locuri exotice, liniştite, utopice sau făurite de condeiul minţii mele afltate în plin exerciţiu creativ de imaginaţie.

            Se spune că nicăieri nu este mai bine ca acasă. Şi mie îmi place acasă, însă nu orice acasă... Îmi place casa bunicii, locul unde mi-am petrecut primii ani ai copilăriei când scotoceam în fascinanta cameră de sus, de lângă uşa mereu încuiată ce ascundea scările ce duceau în pod. Ştiam că în spatele uşii interzise nu se aflau decât scări obişnuite, dar era totuşi pentru mine o mică chamber of secrets. O singură dată am urcat acele scări ca să merg în pod, dar nu am apucat să pun piciorul sus fiindcă atunci când căpşorul meu s-a ivit în atmosfera prăfuită a bătrânului pod cu miros de dragon plictisit şi leneş, am făcut cunoştiniţă cu pânze dese de păianjen ce m-au determinat să mă retrag resemnată, nemaiîncălcând teritoriul acelei chamber of secrets de dincolo de uşa interzisă.                                    

           Ce îmi mai place la acasă  este bătrânul Domn Castor, sărmanul, care nu mai este printre noi, fiind ucis cu cruzime de topoare sau poate de o drujbă, nu vreau să-mi amintesc. Cu Domnul Castor am purtat eu cele mai profunde conversaţii ale copilăriei, la umbra frunzelor sale, în grădina din spatele casei. Vorbeam despre tot şi despre toate, iar el sărmanul, întelept şi calm întotdeauna, îmi suporta toate capriciile şi comentariile prostuţe de copil credul. Îmi lipseşti Domnule Castor! Acum nu pot decât să mă uit la urma tulpinii tale şi să-mi amintesc cum uneori îmi dădeai câte o prună, cam uscată ce-i drept, ca să mă opreşti măcar un minut din înşirat vorbe fără sevă.

            Sunt însă şi alte locuri care-mi plac. În unele pătrund cu uşurinţă prin portalul gândirii filtrate în fire şi granule. Şi ajung astfel în  magnificul castel al contelui Dracula aşa cum l-a zugrăvit Bram Stocker şi unde aş vrea să petrec cel puţin o noapte înspăimântătoare în care să-mi îngheţe sângele în vene sub un tavan căptuşit cu lilieci. Alteori mă plimb alături de Pepe Carvalho pe străzile Barcelonei, căutând indicii pentru demascarea vreunui asasin sau doar căutând ingredientele necesare pentru o cină delicioasă în stil mediteranean cum numai el ar şti să prepare. Alteori zăbovesc pe străzile unui Pasris boem şi demodat, ascultând cântece trsite şi găsind refugiu în vreo cafenea micuţă şi înţesată cu artişti tineri, boemi şi ei ca şi Parisul în care creează paradoxuri. Şi aşa merg din cafenea în cafenea până găsesc cafeneau tinereţii pierdute şi întreb de enigmatica Jaqueline şi unde pot găsi o geacă din piele ca a ei fiindcă vântul începe să sufle tare peste umeri mei goi şi să mi-i zgîrie. Iar din când în când mă ospătez alături de hobbiţi, poate chiar alături de Bilbo Baggins, într-o mică dar primitoare căsuţă din Shire şi ne îmbătăm cu toţii până începem să cântăm cântece irlandeze şi să dansăm desculţi pe mesele rotunde, eu dând uneori cu capul de tavan, dar oricum nu mai contează când deja te doare capul de la berea hobbiţilor şi cânţi cu ei ca să uiţi de tot şi de toate.         
             Dar cel mai adesea cred însă că zăbovesc într-un confortabil hamac, îvăluită în briza uşoară şi-n mirosul sărat al mării, într-un paradis pictat parcă în pene de papagal exotic, pe insula unui bun prieten, pe care l-am descoperit iniţial în paginile unei cărţi cu copertă captivantă şi nume sonor, de personalitate frumos cristalizată. Ulterior am descoperit însă că inventivul personaj cu aer de pirat boem şi-a extins graniţele insulei şi în afara paginilor cărţii, ceea ce pentru mine înseamnă locuri fascinante de explorat oferite de gândurile lui şi porţii zilnice de evadare literară presărată cu zâmbete.  

            Şi pe lângă toate acestea, mai este un loc care îmi place foarte mult. Este o pajişte întinsă, căptuşită cu iarbă moale şi rece, unde cerul îşi îmbracă în noapte haina cea mai frumoasă, aceea presărată cu constelţii fără de sfârşit şi licurici năstruşnici ce aşteaptă ca noi să ne ivim ţinându-ne de mână. Tu şi eu. Să contemplăm stelele şi să citim constelaţiile în care este scrisă povestea noastră dintotdeauna, fiindcă noi ne ştim din vremuri ancestrale şi vom trăi unul în ochii celuilalt şi în toate vieţile viitoare, sub steaua noastră ce răsare în fiecare seară în locul meu preferat- în locul nostru.

Dependenţă nocturnă căptuşită cu licurici

Sunt dependentă şi nu există remediu pentru dependenţa-mi absurdă, căci sunt dependentă de izul diafan al nopţii ce-mi picură armonie rece în sufletul plin de  prea multul zbucium al zilei. De aceea ziua mea se descarcă în noapte ca o fluturare lină de zbor cusut în lepidoptere cenuşii cu aripi mari şi mătăsoase. Iar eu păşesc în noapte ca şi cum aş păşi în scorbura ghimpată în care zace taciturn un dragon bătrân şi irascibil, dar cu răsuflarea caldă încă şi însufleţit de amintirile luptelor vitejeşti cu toţi cavalerii ce au încercat să-i răpească frumoasa nimfetă, prinţesă peste teritoriul vast al inimii lui bătrâne. Până când un cavaler a reuşit s-o răpească, şi sensibilul dragon plânge de atunci continuu, iar lacrima eternă din ochiul său drept încă nu a secat, aşteptând o batistă să  o absoarbă în textura sa cu aspect fad şi fundal monocromatic.

De aceea eu păşesc uşor şi precaut în noapte, alături de un serafim imaginar şi blând, care-mi acompaniază paşii cu vocea-i dulce ca o cântare ce expiră cuvinte înaripate şi uşoare ce formează un cerc din praf de stele deasupra capetelor noastre cu ochi umezi în dependenţa lor nocturnă, ochi frumoşi, avizi de magie selenară.

Eu mă scald în izul nopţii pentru a găsi bătrânul dragon şi a-i şterge lacrima din ochiul drept cu batista, dar cum nu l-am găsit în grădiniţa mea cu flori, am decis să trec marea pe-un vapor uşor, din zahăr ars şi pânze de dantelă şi am să pornesc la miezul nopţii când valurile doar se unduiesc uşor sub vântul rece, fiindcă vreau să privesc în urmă la al vaporului şerpuitor siaj şi nu-l pot observa decât pe o mare cuminte, aproape adormită în cuminţenia sa nocturnă.
Da, blând dragon cu ochi scânteietori de dorul prinţesei tale răpite, voi veni la tine cu primele fâşii ale răsăritului proiectate pe seninul cerului de mâine, când ziua şi noaptea se vor întâlni într-o alipire ce îngemănează lumina şi întunericul cristalizând prin îmbrăţişarea lor translucidul fin al zilelor primăvăratice.

Dar eu, dragon frumos în bătrâneţea ta, eu prefer noaptea opacă de care sunt dependentă fără speranţă de lecuire, fiindcă în noapte eu plutesc alături de blândul meu serafim imaginar şi cântăm împreună prin grădina mea cu flori, căutându-ţi scorbura ghimpată pe sub petale de trandafiri şi constelaţii înălţătoare ascunse sub nori nocturni căptuşiţi cu licurici.

Alte creaţii frumoase găsiţi aici :)

I need a hero...

Și uneori simt că viața mea ar fi mai bună dacă ar exista un super-erou, oricând gata să facă orice pentru mine... Știi, dacă super-eroul ăsta ar exista, cred că ar fi îmbrăcat numai în zâmbete și ar picta câte unul pe cerul fiecărei dimineți.

Și dacă ar exista, ar avea tot timpul cu el o umbrelă invizibilă pe care să mi-o ofere dacă ploaia m-ar surprinde în plină stradă la 2 km distanță de casă.

...și ar putea să croșeteze o bluză călduroasă în cinci secunde pentru cazul în care viscolul m-ar surprinde în plină zi de mai doar în tricou.

Eroul meu m-ar saluta în fiecare dimineață cu un călduros și vesel Good morning, sunshine!

...mi-ar întinde mereu o mână să mă ridic dacă asfaltul ar considera că vrea o îmbrățișare de la mine

...mi-ar oferi mereu un umăr fără să se supere dacă i-l scald în lacrimi

...mi-ar desena întotdeauna o coroană inviibilă, spunându-mi să țin capul sus ca să nu cadă

...mi-ar lăsa de fiecare Crăciun halvițe sub brad

...m-ar lua de mână în fiecare seară și am pluti împreună în lumea viselor

...m-ar purta în spate ca pe un copil de 3 ani ca să putem zbura împreună

...m-ar lăsa să-i pictez constelații peste zâmbetele pelerinei

...ar împărți ciupituri invizibile tuturor celor care mă supără

Dar cel mai important...mi-ar fi nu numai erou, ci și prieten. Adevărat. Sincer. Prieten

Și m-ar ține de mână în drumul spre visurile-mi plăpânde.

Iar dacă aș vrea să renunț vreodată, eroul meu ar fi primul care mi-ar da o palmă zdravănă și m-ar trezi, apoi mi-ar zâmbi cu blândețe.