Hai în mare cu mine!...

Bătrânul şi marea îmi chinuie adesea cugetul cu diverse întrebări existențiale…Dar poate marea e bătrână şi bătrânul e mare căci a strâns mulţi ani în borcanul vieţii sale. Sau poate marea vrea un tânăr sau poate o tânără sau poate chiar pe tine ca să-şi atenueze răcoarea valurilor mestecându-te şi gustând din căldura ta.

Sau poate marea vrea doi tineri. Poate ne vrea pe noi doi. Cum ar fi să ne luptăm împreună cu valurile mângâind scoicile cu tălpile noastre şi descâlcind fire de alge printre muchii tăioase de pietre? Şi tu să-mi strigi că ai sare în ochi iar eu să-ţi spun că apa sărată mi-a intrat în gură, şi să te sărut ca să-ţi dau si ţie câteva cristale de sare? Iar tu mi-ai răspunde că buzele mele sunt prea sărate dar că au gust bun şi că ar putea deveni dropsurile tale preferate...apoi ai vărsa o lacrimă în ochiul meu ca să am şi eu sare în ochi, iar eu ţi-aş spune că sarea ţi-a înceţoşat privirea şi că acum şi privirea mea este înceţoşată şi nu vom putea vedea valurile, iar dacă unul va fi mai furios riscăm să ne răpească cu sine în adâncuri.

Atunci tu mi-ai spune că nu vrei să mă răpească nimeni de lângă tine, eu te-aş lua de mână şi ţi-aş spune să nu-mi dai drumul niciodată căci dacă cineva va vrea să mă răpească, va trebui să ne răpească pe amândoi şi vom reuşi să evadăm împreună...

Şi aşa am creşte mari împreună,

ţinându-ne de mână,

într-o mare bătrână ... 

Te caut, dar eşti de negăsit...

       Cu faţa biciuită de aprigul vânt, îmi continui drumul fără de sfârşit. Te caut perpetuu dar se pare că eşti de negăsit. Şi poate că-i mai bine aşa, căci dacă te-aş găsi, atunci aş pierde o parte din libertatea mea, fiindcă ar trebui să o împart cu tine.

De ce nu te găsesc? Numai tu ştii sau poate că nici tu...Poate că sufletul tău e dominat de grandomanie şi de narcisism într-atât de mult încât nici tu nu mai ştii cine eşti, crezându-te mult superior pentru autoanaliză, crezând că alţii trebuie să te analizeze şi socotind orice critică un sacrilegiu la adresa ta. 

Eu nu te cunosc fiindcă te-am căutat în zadar, dar ştiu că eşti orgolios peste măsură şi mai ştiu că eşti precum un poltron emaciat, fugind de teama unei priviri, ştiind că ar putea fi o privire pe care n-ai să poţi s-o uiţi uşor. Şi fugi...Fugi continuându-ţi drumul incorigibil, dar refuzând să admiţi când greşeşti, refuzând să urmezi o altă cărare ce ar putea fi pavată cu trăiri şi emoţii proaspete şi alegând în schimb aceeaşi veche potecă pe care toţi o aleg. Dar nu mă surprinzi fiindcă ştiu că în esenţă toţi sunteţi la fel chiar dacă în aparenţă diferiţi. 

O voce tremurândă îmi tot şopteşte că tu ai putea fi altfel, dar acea voce e optimismul din mine, deci nu mă-ngrijorez căci ştiu că este în minoritate. Ştiu că nu sunteţi toţi la fel fiindcă fiecare persoană este unică, dar mentalitatea ta nu diferă cu mult de-a lor sau chiar deloc...Aceeaşi concupiscenţă, acelaşi mod ireverenţios de a gândi... aceiaşi!

De asta poate că e mai bine că nu te găsesc sau că tu nu vrei să fii găsit...Nu ştiu... Ceea ce ştiu e că te caut. Şi o fac pentru a-ţi da şansa de a te regăsi, dar dacă refuzi această şansă, este pierderea ta şi atunci vei fi condamnat să rămâi în strâmta şi săraca lume a  lubricităţii, perpetuu personaj al unei diatribe cu accente de tragedie...

Dar rămâi cu bine, rămâi unde vrei tu. Poate într-o zi o să te laşi găsit sau poate te voi găsi fără să vrei, salvându-ţi sufletul din marea mediocrităţii, dar luând o fărâmă în plus de normalitate asupra sufletului meu odată cu intersectarea destinelor noastre şi poate pentru un timp unirea lor într-unul singur. Optimismul îmi strigă că pentru totdeauna, dar ştiu că dacă te voi găsi vreodată, va fi doar pentru un timp... 

Tell me your secret!...

             Cum, tu n-ai aflat?! Eu vreau să cumpăr secrete, nu ştii? Zi-mi secretul tău şi-l cumpăr cu-n bănuţ mefistofelic! Căci propriile-mi secrete nu-mi ajung şi vreau a ma delecta cu lugubrul labirint al trecutului tău...

            Sunt avidă în special de detalii minuţioase, căci dacă-mi spui doar când, cum, unde şi ce ai făcut, eu nu voi fi nici pe departe mulţumită. Eu vreau să ştiu tot ce se ascunde în spatele privirilor voastre inocente ce adăpostesc secrete fascinante, emoţionante, uneori puţin zaharisite poate, alteori cutremurătoare...

            Dar nu te voi judeca indiferent de natura secretului ce-l ascunzi într-un sac bine legat şi îngropat adânc printre alte felurite amintiri. Să nu te aştepţi din partea mea la vreun acces de ilaritate sau la persiflări, nu! Tot ce vreau e să sting focul voracităţii din mine cu stropi înceţoşaţi din trecutul tău şi al altora.

Poate cândva voi reuşi să reduc flăcările nimicitoare ale curiozităţii la câteva scântei pâlpâinde, dar acum totul arde. Flăcările mă mistuie şi nu-mi dau pace şi singurul mod de a le domoli sunt şoaptele secretelor voastre, şoaptele sunt singura morfină ce temperează pe moment văpaia, dar odată trecut efectul, parcă flăcările renasc şi de fiecare dată mai mari.

Nu m-aş fi gândit înainte că apa poate lua foc, dar se pare că picăturile secretelor voastre sunt fierbinţi şi-n loc să stingă curiozitatea unui suflet avid de poveşti, secrete şi gânduri străine, ele sunt precum benzina. Ard! Şi ard în mine odată cu mărturisirile cumpărate cu bănuţi mefistofelici şi vorbe glazurate cu deşertăciune.

Poate că focul nu poate fi stins decât cu lacrimile propriilor secrete odată acceptate, dar mărturisirile străine sunt precum smoala topită cu gust de zahăr, pe când propriile ascunzişuri ale trecutului sunt îngheţate şi au gustul amărăciunii presarată cu piper.

Tu ce secret ascnzi în spatele privirii ce încearcă să se furişeze în alte minţi pentru a fugi din labirintul propriul trecut?

Oamenii- imens puzzle al diversității

De veghe în lanul de secară am stat în fiecare seară așteptând să te ivești din josul văii. Și te așteptam fredonând melodia noastră preferată…acea melodie pe care am ascultat-o răsunând din căștile conectate la vechiul tău mp3…contemplând linia orizontului unde cerul era brăzdat de fâșii zdrențuite, trandafirii, stropite cu picături de amurg văratic…. Vântul unduia iarba în ritmul muzicii și dădea șoaptelor tale o rezonanță atât de caldă…în perfectă concordanță cu ritmul bătăilor inimilor noastre…

Două inimi bătând într-un lan de secară pe fundalul melodiei lor preferate. Dar melodia lor preferata e însuși compilația ritmurilor interioare a două suflete  ce sunt în perfectă armonie. Idealurile și caracteristicile ce curgeau prin venele noastre, spre și dinspre inimi, erau desigur diferite, dar diferențele noastre ne-au adus împreuna.

Fiindcă uneori  opusele se atrag.

Fiindcă trebuie să acceptam că nu toți oamenii sunt sau gândesc la fel ca noi.

Fiindcă trebuie să conștientizăm că prin diferențele noastre ne putem completa reciproc.

Fiindcă prin diferențele noastre putem crea un imens puzzle al diversității umane.

Fiindcă fiecare persoană e unica.

Fiindcă fiecare dintre noi este special prin diferențele sale, prin modul de a gândi, de a se exprima.  

Prin esența sinelui.