Puțin polen sufletesc...

              Și aș vrea să pot păstra puțin polen sufletesc într-un borcan, pentru a-l folosi în zilele când îmi simt sufletul înghețat de melancolie și monotonie existențială...
             Și atunci  interiorul făpturii mele nu ar mai zace în pustiul sinelui, când exteriorul ar schița un zâmbet șters pentru că așa s-a deprins, să se comporte „normal”, în condițiile în care normalitatea este dată de majoritate și trebuie să se adapteze. Nu ar mai fi nevoie pentru că aș inhala libertatea în toți porii sufletului și aripi ar exploda în mine, aripi ar crește și înăuntru și înafară. Aș zbura!
             Dacă-aș putea sa conserv cu grija puțin polen sufletesc din momentele în care interiorul și exteriorul sunt în armonie! Aș deschide capacul borcanului în zilele cenușii, aș presăra praful magic în inimă și aș căpăta puterea de a zâmbi, indiferent de cât de răvășitoarea ar fi starea eului...
               Dar fericirea și zâmbetele nu pot fi închise într-un borcan pe care să-l deschizi când vrei...acest polen nu poate fi păstrat în niciun recipient, trebuie să îi savurezi vraja pe moment, până nu se risipește.
              Și ce dacă? Poate că nu am polen, dar am un borcan! Gol, dar totuși un borcan. Și îl pot umple cu ce vreau. Da. În zilele în care sufletu-mi este împlumburat de cenușa melancoliei  voi lupta cu norii ca să scot tot cenușiul existențial din mine și să-l pun în borcan.
                Știu că borcanul se poate sparge și că nu voi putea capta toată cenușa, dar voi lua o cutie mare și, dacă va fi nevoie, voi achiziționa un aspirator de spleen.

Poate aș putea umple borcanul cu praf stelar și miez de lună...
Dar am realizat azi ca nu poti umple borcanul cu polenul sufletesc al altora!...

De ce vrei să moară licuriciul?...

Stau sub întunericul diluat cu stele și aștept ca măcar una dintre ele să se desprindă de pe nemărginita boltă căptușită cu abanos și să alunece într-un gest august spre Pământ, spre mine și spre niciunde.    

 Îmi plac stelele. Ele sunt licuricii ce clipesc noapte de noapte  deasupra noastră, chiar dacă nu le vedem tot timpul, fie din cauza balaurilor de smoală numiți nori, fie din pricina altor preocupări.                            
Și dacă-mi plac atât de mult, de ce vreau oare să moară un astfel de licurici? Doar ca să-mi pun o dorință. Dar e drept să piară o lumină pentru o dorință? Nu.                                        
Dar știu că și tu  vrei asta. Și tu, și alții și mai mulți, cu toții vreți să moară biata făptură lucitoare.  Însă dacă privim toți același astru în cădere, atunci din declinul lui se vor clădi mai multe visuri, nu doar unul, și poate unele se vor îndeplini cândva.
 
Când se stinge o stea se aprind visuri în noi. Nu, pieirea ei nu garantează  îndeplinirea dorinței tale, copile, e doar o superstiție, știu. Dar îti poate arăta ce-ți dorești mai mult căci trebuie să alegi dorința imediat ce astru-și începe fulguranta  tură de înot fără cale de întoarcere prin straturile atmosferei, scufundându-se-n neant până la terestra destinație finală.
Și atunci? Atunci tu, muritorule poate ai noroc să-ți dorești ceea ce-ți trebuie. Dar chiar de nu o faci, vei realiza că nu ești singurul în Univers cu viața privată de efemeritate. Vezi?  Și stelele pier..Chiar dacă trăiesc mai mult ca noi, și sclipirea lor are o limită. Poate înveți de la ele să prețuiești viața mai mult. 
Mulțumește-i întunericului! Nu ai vedea stelele fără el… 
Dar știi ce-ar fi mai bine?                                                       
Să iei o păpădie, și în timp ce sufli cu putere în direcția ei, să-ți pui dorința. Semințele ei se vor împrăștia și din ele vor răsări alte păpădii. Astfel din moartea unei ființe pot renaște mai multe. Nu ar mai fi însă la fel deoarece păpădiile sunt mai la îndemână, mai mici și nu strălucesc, nu-i așa?  
Iar tu, egoista ființă avidă de praf stelar, vrei să moară licuriciul!      
Nu te teme, toți avem o mai mică sau mai mare doză de egoism stocată în vene…Și eu vreau să inhalez  praf de stele căzătoare și să visez…                                                                    

                           

Să scoatem sufletele tomnatice de la naftalină...

         

                 Mateloți translucizi și umezi îmi ating umerii prelingându-se pe brațe, mi se scurg pe chip, pe rochie și pe ploape. Dar sunt reci! De ce nu mai sunt călduți ca ceasurile 18 ale unei zile de iulie? De ce au această nouă textură marmoree? 

                 Dar de ce mai visez oare? A trecut. Vara-și dezgolește umerii de atingerea ultimei cămăși de august, urmând să-i acopere cu greutatea unui tomnatic  palton în nuanțe de septembrie…Și nu e nimic ce putem face.                                                         

                  De acum splendoarea soarelui văratic va fi înlocuită de un ochi de sticlă trandafirie abia perceptibil prin perdeaua norilor plumburii. Și zumzetele verii vor pieri si ele, căci fluturii, albinele și greierii vor pete verzi, nu ruginii. Iar păsările își vor spune ultimele cântece de adio, ultimele șoapte consolatoare pentru un tărâm ce rămâne în urma lor, afundându-se în ploi apocaliptice și praf de frunze sfărâmate pe trotuare pustiite.                                                                        

 

                 Eu vreau fantasmagoricul tărâm văratic înapoi! Vreau ca serile călduțe cu cer îmbibat în praf de constelații să nu se sfârșească nicicând iar cântecele scăldate-n apă de izvor să-mi picure perpetuu în auzul avid de inspirația a 92 de zile petrecute în refugiu sufletesc alimentat de brize blânde cu parfum de vară.  Dar ce înseamnă 92 de zile, copil naiv? Doar știi că nimic nu e sempitern și că timpul ne privește mereu cu aceeași superioritate, mereu peiorativă!...                                 

 

                 Nu avem nicio armă cu care să putem lupta împotriva acestui personaj infatuat, nu-l putem învinge, dar avem totuși un antidot împotriva nostalgiei, și a dorului de crisalida anului, cea de neînlocuit. Desigur că aș putea lua o doză inimaginabilă de opium spre a mă trezi la 1 iunie viitor pentru a savura din nou magia verii, dar ar fi de nesuportat să plutesc trei anotimpuri în letargie, întuneric și somn profund. În 3 anotimpuri se întâmplă atât de multe lucruri și sunt atâtea de trăit că e păcat să te cufunzi în inconștiență doar pentru că un nou început bate-n ferestre, iar ciocănitul sfârșitului se stinge încet pe zi ce trece. Antidotul menit să încălzească sufletele în zilele ploioase de septembrie e un altul… E acel rest de râs din ziua când ți-ai rujat pentru prima oară buzele cu sucul mov al murelor sau acea lacrimă furișată în colțul ochilor când ai constatat că finalul lecturii în care erai atât de adâncită nu a fost cel așteptat de tine, sau acea seară de august când ți-ai scăldat carourile sufletului în luna plină.       

                    Uneori amintirile sunt distructive, reușind doar să ne încețoșeze mintea și inima în regrete  și nostalgii, însă alteori pot avea un efect tamăduitor. Aminitrile sunt dovada certă că lucruri rele și bune deopotrivă s-au întâmplat și deci atât rele, dar și bune ne așteaptă în viitor. E timpul să încui cufărul cu amintirile celor 92 de zile de vară și să descui un alt cufăr pentru a scoate de la naftalină sufletul tomnatic.                 

                 Toamnă, cu negurile tale telurice și pestilențial miros de materie-n degradare sub apăsarea mateloților reci, te-ai ivit la fel de repede ca un poltron emaciat evadat recent din cripta închisorii! Dar astăzi sufletul meu e afabil și astăzi voi alege să văd doar frumusețea strugurilor brumării printre frunze ce mai păstrează încă un verde nealterat de rugină și gust doar boabele lor dulci ca vara care s-a dus și reci ca zilele ce vin…