Drogul meu preferat

 

 

Îmi spun că ascult un singur cântec, dar de la primele note muzicale ce îmi răsună în urechile avide, conștientizez că nu mă voi putea limita la unul singur. Și astfel pun cântec după cântec, și mă  transform într-o dependentă cu normă  întreagă a cărei heroină  e muzica.   

Și mă cațăr pe diforme și divers zugrăvite chei sol, și urc pe o scară imaginară spre un loc utopic făurit prin coabitarea instrumentelor muzicale, a vocilor frumoase, puternice și a cuvintelor încărcate de sensuri, tonalități și sentimente....                                                           

Precum drogurile îi transpun pe cei ce le consumă într-o lume a halucinațiilor, a stărilor euforice, așa mă transpune muzica într-un unives paralel, unde totul devine translucid- gânduri, angoase, cotidian-totul! Doar eu si liniștea opacă ce naște din frumos, din muzică.    

Ingredientele acestui melodios praf magic? Versuri scrise în simboluri heteroclite și așternute cu nisip ariu pe corzile unei harpe. Și fiecare vibrație a grăuncioarelor  de nisip la contactul cu corzile îmi picură în auz, iar chipul întreg mi-e cuprins atunci de-o iluminare fulgurantă. Și dendritele sufletului  dansează în ritm cu bătaia scurtă a degetelor pe tastatură precum penița unui stilou ce făurește cu picături de cerneală înlăcrimată un alt palimpset.           

Așa e muzica și are efectele ei  secundare. Și nu, nu este numai dependența cruntă fără leac, ci și confuza stare de inspirație diafană ce te izbește fără șovăială, fără înștiințare. Elucubrație sau nu, este pentru mine efectul  secundar preferat și unul dintre motivele pentru care mă las pradă muzicii fără ezitare, fără luptă. Și profit de cele câteva minute pentru a pătrunde tiptil în acest spațiu himeric unde sufletu-mi atrofiat și dispersat se reconstituie din mii de cioburi omnipotente.  Și odată regăsit în tot ce a fost și ce va fi, până și cea mai slabă urmă de susceptibilitate este transfigurată într-un fir opalin de fericire, iar zâmbetul placid în dezvelire de cristale azbestice menite să atragă norocul prin lumina lor halucinantă. Propria ființă o simt parcă înăuntrul unui sipet protector de cristal atins doar de ezitante și timide note muzicale.

                                                                                                                                         

Așa e drogul meu preferat.  Îți inoculează în vene și-n suflet răcoroase picături de fericire și fărâmele certitudinii unui univers frumos, cu stele multe și lună plină. Aici ești doar tu dansând printre clapele pianului și arcușuri de vioară, printre visuri si pulbere de busuioc…Iar eu sunt dependentă de parfumul busuiocului și de drogul meu preferat, dar când nu-l consum, nu-i pot simți efectul. Însă din păcate nu ne putem hrăni numai cu muzică… nu, nu putem trăi permanent în plan oniric ci trebuie să ne luăm doza zilnică de realitate.

Nu toți cred în povești...

 

Și nu a fost nevoie nici de o sărutare de săgeată fermecată de-a lui Cupidon ca să se îndrăgostească. Nu a fost nevoie de nimic, decât de ea. O singură privire aruncată pe furiș spre ochii-i scânteietori a făcut să se cutremure toată ființa lui, orbit parcă de agera sclipire a celor doi bulgări mari, îngropați în fața-i mică, delicată, aprinși ca doi cărbuni încinși. Și apoi erau toate micile ei gesturi… Felul cum își aranja cu degetele subțiri, de pianistă, gulerul cămășii, sau cum lua cu delicatețe ceașca de pe masă, învelind-o apoi în ambele mâini pentru a  le încălzi la contactul cu porțelanul încins de cafeaua aburindă. Iar buzele mereu proaspete și însuflețite, dominate de rozul lor pal, doreau parcă să soarbă lichidul cald cu nesaț, precum petalele unui trandafir doresc să aspire toată roua din grădină. Lua însă înghițituri mici și moderate, privind pe sub gene cu ochi visători strada, vrăjita de ceva, ușor absentă.                       
Nicidecum nu-ar fi vrut ea să-și îndrepte privirea spre cel din fața ei, care o privea stăruitor de atâtea secunde, minute chiar, clipe de ciudată anxietate și incertitudine, parcă tânăra din fața lui ar fi capturat înăuntru-i întregul mister al universului.       
Dar ea? Ce simțea oare acel suflet confuz, acel copil al cărui loc preferat era propria lume făurită din amintiri, oameni dragi sau mai puțin dragi, visuri, viitor, culori si nonculori…din tot. Din ea. Nici Cupidon în persoană de i s-ar fi înfățișat, nu ar fi trezit în ea niciun fior, niciun impuls. Cupidon? Fiul Afroditei, nimic mai mult decât mitologie pentru ea.  Dar dragostea pe care acest Cupidon o insufla  în inimile oamenilor și poate ale zeilor totodată?  Negăsind răspunsul nicăieri, a încetat de mult să mai caute, să se mai întrebe...                                   
       Este convinsă acum că în realitate nimeni nu se îndrăgostește. Crezi că te îndrăgostești, dar de fapt e doar o iluzie, își spunea adesea…o iluzie provocată de slăbiciunea ce zace într-o variată doză în fiecare om și care se numește teamă de singurătate.                 
El o privea tăcut, absorbit de prezenta ei diafană. Ea? Naviga prin mlaștinie trecutului revizualizând acele frânturi de timp când credea, ca toți ceilalți, în fericirea pricinuită de fiorii iubirii. Parcă simțea și acum acele degete subțiri în părul ei, prinzându-i funda de organdi, recuperată după o înverșunată luptă cu lacoma adiere răcoroasă de septembrie….. Apoi au urmat acele convorbiri nesfârșite despre nimicuri existențiale, povestioarele din copilărie, glumele, râsetele, acel tot în mijlocul căruia credea că s-a îndrăgostit!... Însă după toamna aurie în care culegi roadele nesfârșitelor convorbiri, a râsetelor si a tot ce e frumos, întocmai precum frunzele, totul rugineste, cade și se dezintegrează. Și în gerul crud al iernii, tot ce e frumos devine tot ce-a fost frumos…                                

 

 Dar aceste amintiri păreau și ele acum un lucru infim, derizoriu pentru ea, care încetase de mult să mai creadă în povești de adormit copii sau în vorbe deșarte, știind că în spatele unui zâmbet frumos se poate ascunde un caracter perfid. Și tăcea. Prefera să tacă decât să contribuie la întreținerea unei conversații care oricum nu ar fi dus niciunde, poate doar spre un alt final tragic, final pe care prefera   să îl evite, refuzând astfel să trăiască povestea ce preceda finalul, bun sau rau, indiferent de natura lui…..



 

 

Plapanda voce a sinelui

        Pasea incet pe podeaua din lemn vechi ce trosnea amenintator, pana ce ajunse intr-o camera mica, intunecata. In stanga, pe un birou din lemn de cires, coabitau hartii mototolite si carti prafuite, al caror puternic iz de igrasie se raspandea nestingherit in aerul vetust ce domina camaruta. Lumina slaba, impaienjenea privirea si fu nevoita sa aprinda vechiul felinar gasit pe veranda la sosire. 
                                                                                                                                      
      Nu remarcase pana atunci oglinda de pe peretele din dreapta….Privirea ei si a celei din oglinda se incrucisara si putu sa se vada pe sine dizolvandu-se in frica…Doar stralucirea ochilor era aceeasi, caci chipul era impresurat cu buchetele de riduri si cu cateva suvite argintate ce se desprinsesera rebele din lejerul coc prins neglijent cu vechea ei clama.
       Dar ce insemnau toate astea? Era o reflexie a viitorului inevitabil?De parca ea nu-si constientiza precara conditie efemera!    
        Dar poate era altceva…Poate o reflexie a sufletului ei oboist de oameni, de falsitate, de sentimente inselatoare, de rautate, de tot! Un suflet pe care imperfectiunea lumii si a sinelui il imbolnavise si imbatranise. Poate ca era o atentionare....Un mesaj de la copilul ce zace in fiecare dintre noi si al carui glas devine tot mai slab, mai imperceptibil cu fiecare zi ce trece. Desi imbatranim, acest proces fiind de necombatut, desi ne maturizam cu cateva grame in fiecare zi, saptamana, an, in functie de ritmul fiecaruia, nu trebuie sa reducem la tacere plapanda voce dinauntrul nostru, vocea copilulu ce salasluieste in fiecare din noi.  
       “Biet suflet torturat de timpurie decrepitudine!” gandi in timp ce simti un iz al noptii in cerul gurii si un fior de frig infiltrandu-se prin bluza subtire de lustrin si raspandindu-se in corpul tot…O adiere intermitenta si cam dura pentru acea seara de vara o trezi complet si constientiza ca nu mai putea irosi nicio secunda. Va merge sa culeaga un licurici ratacit, il va pune intr-un borcan si se va intoarce acasa ghidata de lumina lunii aproape pline. Deoarece stia ca sunt momente cand vocea plapanda a copilului trebuie sa preia controlul. Doar daca o lasi. Doar daca vrei sa gusti o farama de fericire adevarata…

 

Sa fugarim licuricii si sa-i eliberam cand vocea sinelui va putea din nou sa sopteasca!

 

 

O lume pufoasa

                  Daca privesti atent, poti descoperi noi lumi, care asteapta cu ardoare sa fie explorate:  in carti, in filme, in amintiri…trebuie doar sa fii atent la detaliile care fac diferenta. Sau poti crea propriul univers, asa cum doresti, bun sau rau, fantastic, nemarginit sau micut si modest, dar in care poti sa faci ce vrei fiindca tu esti creatorul acelei lumi si o poti schimba…sau nu. Depinde doar de tine cum vrei sa arate lumea ta imaginara si de tine depinde si daca vrei sa savurezi splendoarea celorlalte taramuri pe care atat de multe surse ni le ofera spre explorare.

             Un astfel de taram, ce poate fi contemplat  si chiar patruns  fara mare dificultate este  cerul in acele zile cand nu este tocmai senin, dar nici acoperit total de nori gri de plumb, ci presarat cu buchetele de nori albi, pufosi, perfectii   ”actori” ai unei scene nemarginite la propriu!

             Poate parea o copilarie, dar copilariile ne fac viata mai frumoasa, motiv pentru care, in astfel de zile cand “actorasii” albi isi fac aparitia pe scena,si ma aflu intr-un loc ce imi permite vizualizarea “spectacolului”, nu ratez ocazia. Si atunci vad aproape involuntar dansul dragonilor ce scuipa si foc pe deasupra, amenintand sa se desprinda din moment in moment din lumea de sus si sa ma prajeasca pe mine , muritoarea, a carei singura mangaiere este setea de a vedea cat mai multe lumi si a le explora, afland ale lor taine.
            Alteori se contureaza pe fundalul albastru fiinte obisnuite, din lumea noastra, si ma surprind atunci cu sufletul la gura, asteptand sa vad daca vulturul acela alb si pufos va reusi sa prinda soricelul inlemnit parca de frica pe o piatra.

             Pentru a patrunde in “lumea pufoasa”, mai intai o admiri. Intai vezi dansul dragonilor, apoi ii vezi urmarindu-te cu scopul de a te transforma in gustarea rascoapta de la ora 5. Diferenta sta in cate grame de imaginatie dedicam descoperirii acestui univers.

             Stiu insa cu certitudine un lucru: nu exista reguli in incercarea de contemplarea sau patrundere a “lumii pufoase”!

             Poate ca eu am vazut dragonii scuipand foc, pe cand tu i-ai vazut sufland pe gura lor imensi  turturi de gheata, sau poate ca nici nu ai vazut dragoni, ci iepuri sau flori sau…..dar cate forme nu pot oare capata acesti norisori plini de viata?

             Lasati-va deci imaginatia sa zboare printre nori  si bucurati-va de micile placeri pe care viata ni le ofera zilnic si de oportunitatile de a face mici escapade pe alte taramuri, fara a fi nevoie sa achitam plata unui bilet de avion.

             Life is short, so enjoy the little things!