când doar unul din noi aude valurile...

E frig, e al naibii de frig.
Tu îmi trimiți poze cu luna plină deasupra mării. Îmi povestești cum bate vântul și cum se aud valurile. Mă faci să vreau să fiu acolo, cu tine, să le ascultăm împreună. Doamne, cum ne-am zgribuli unul în brațele celuilalt, sub luna aia frumoasă înconjuată de nori. Poate chiar ne-am săruta, sigur ne-am săruta. Până atunci, doar inimi virtuale și săruturi imaginare. De ce e așa greu să fii aici, sau să fiu acolo? De ce se întâlnesc oamenii atât de greu? De ce e totul atât de impalbabil, de virtual? Dragostea n-ar trebui să fie simplă?
E așa greșit dacă vreau să privim valurile împreună, zgribuliți unul într-altul?
E grav dacă vreau ceva real? E grav dacă vreau mai mult decât conversații internautice?
Nu, nu e! E normal să vrei să fii iubit, atins, sărutat, îmbrățișat...
Suntem oameni și e cât se poate de normal. E frumos. E și mai frumos când se întâmplă.

 Dacă se întâmplă...