Stătea cu picioarele atârnânde, pe marginea unei căi ferate suspendate. Nu se uita in jos, pentru că îi era frică de înălțime. Se uita în depărtare, trecând cu privirea peste brazi, ajungând până la crestele munților și apoi dând o tură pe vârfuri de nori și pe ciocuri de vulturi solitari. Atâta viață și totodată atâta pustietate...În afară și în sine. Trăia prin ochii vulturilor cu ciocuri ascuțite, prin verdele brazilor și prin zăpadă rece de pe crestele munților, dar pentru cât timp?
A deschis ochii. Pe marginea scaunului, cu ochii într-un ecran. Mai multă pustietate decât viață.
Noroc că imaginația e ca un macaz care-ți permite să treci de la vid la viață.
Imaginatia noastra este extrem de puternica. Dar am constatat ca a o substitui vietii, poate fi periculos uneori. Asa ca am luat decizia sa o folosesc cu masura...
RăspundețiȘtergereO saptamana frumoasa sa ai, Claudia!
Așa este, imaginația este puternică și folosită în exces poate fi periculoasă.
RăspundețiȘtergereMulțumesc, la fel! :)