zile fără termen

Zilele nu ar trebui să aibă termen de expirare. Nu ar trebui să apară în calendare sub formă de cifre, numere sau litere. Ar trebui să fie doar zile, nu ziua X sau Y. Zile și atât. Zile și destul. Zilele noastre...Aceleași pentru toți și diferite pentru fiecare.

Zile în care îți asumi un risc, încalci o lege, participi la un eveniment major, mai adaugi ceva la avere, cine știe...poate un zâmbet fals la averea din suflet, crezând tu că vei atrage cu el atenția lui M sau N...sau un moment transformat în amintire și închis bine acolo, știi tu, înăuntru... 

Zile în care ești doar un supraviețuitor 

și zile în care ești învingător,

când totul e negru

sau totul e alb

sau poate e gri, sau în culori,

numai tu știi.

Sunt zile ce trec ca un minut și zile ce par că nu se mai termină. Zile cu esență, cu miez bun, sau doar fardate superficial. Zile bune, zile rele...zile când tot ce-ai vrea e să numeri diamente pe-un cer safiriu și parcă tocmai atunci e norul mai negru și mai dens.  

Sunt zilele noastre și nu ar trebui să aibă termen de expirare. Ce mai contează că e luni, sau marți sau miercuri?...Contează ce faci, unde ești și cu cine, fie lângă tine sau în gând.

mai multe scrieri cu duzina de cuvinte (cele îngroșate) găsiți aici

Eclipsă (umanizată)

două focuri de artificii pe același cer,
doi pui de dragon sub aceeași aripă-
asta sunt ei si dincolo de-orice mister,
ceva mai mare decat ei se înfiripă.

ca o pânză mare cu boabe de rouă,
dar nu de păienjeni țesută,
ca o umbrelă de sentimente când plouă,
ca un acoperiș pentru inima făcută

să creadă tot și nimic din toate.

dar ei nu știu unul de altul,
ei nu știu că scot aceleași scântei...
nu au făcut încă pasul, saltul,
n-au găsit miezul dragostei.

focuri de artificii pe cerul plin de fapte
se dezlănțuie cu trâmbițe și zel,
dar ei sunt departe de toți și de toate
și se iubesc în cu totul alt fel.

căci ei sunt eclipsa, dincolo de fapte.

tema (eclipsa) este propusă de cartim , unde veți găsi și alte scrieri :)

Spune "Nu"

Nu știu ce e mai greu...să spui "da" sau să spui "nu"...

Există mai multe feluri de a spune "da" sau "nu". Eu, sinceră să fiu, cred că uneori nu modul în care spunem contează, ci a ști când să spui "da" și când- "nu". Altfel spus, ce  să acceptăm, ce să respingem, ce să încurajăm, să promovăm și ce să negăm. Depinde desigur de dorințele, de necesitățile, de aspirațiile fiecărei persoane. Cred însă că toți ar trebui să spunem mai des"nu":

- fricii

- prejudecăților

- complexelor
- discriminării
- crimelor (de orice fel)
- violenței (de orice fel)

- subevaluării 

- supraevaluării 

- excesului de subiectivism

- persoanelor toxice
și lista poate continua...poate o voi mai completa pe parcurs.

Aceasta este opinia mea obiectiva (cred eu) și concisă pe tema  Spune"Nu"
Alte articole pe această temă găsiți aici

(puțină) beție și (mai mult) realism

Poți să-mi dai vin, iubitule, dar tot cu gustul buzelor tale voi vrea să mă îmbăt. Și putem fuma împreună zeci de țigări mentolate, dar eu tot cu parfumul pielii tale îmi voi umple plămânii. Aerul e de neînlocuit, dar puteți coexista în plămânii mei. Și cum ți-aș bea irișii ăia frumoși în loc de apă! Dar nu ești lângă mine, așa că mă mulțumesc și cu substanța inodoră, incoloră și insipidă. Pentru  că viața e atât de frumoasă și când nu mă îmbăt cu gustul tău. Pentru că, din perspectiva realistului, viața merită trăită oricum, indiferent de prezența sau absența ta.  

Consider că fiecare modelează lutul pe care-l are și-l transformă în ce-și dorește. Lutul meu are nevoie de apă pentru mai multă maleabilitate. Mă gândesc uneori că ai putea să-mi deschizi ochii spre atâtea lucruri noi și frumoase, mă gândesc că am trăi împreună tot ce eu nu am curajul să trăiesc singură. Dar știi?...Uneori obosești să tot cauți, să tot strigi. Se așterne o tăcere care devine confortabilă, iar eu mă rezum la a trăi cum știu, respirând adânc și gustând firimituri de fericire. Știu că există mai mult. Știu că viața are fericiri mari pe care ni le oferă spre explorare. Știu că încă nu am văzut aproape nimic din adevarata frumusețe, din frumusețea profundă, ascunsă sub experiențe.

Știu. Dar nu am timp să te mai caut. Și nu mai am glas să te strig. Prefer să sângerez pe o tastatură încinsă de mișcarea degetelor mele pe taste. Prefer să-mi folosesc glasul pentru a chema îngerii în miez de noapte să vorbim despre perdeaua de nori care-i ascunde atât de bine. Și când se face prea târziu și trebuie să mergem să ne culcăm, îmi chem dragonul să-i conducă până acolo sus, unde privirea mea nu răzbate. Dar dragonul se întoarce și când nu e foarte somnoros îmi povestește câte ceva. Ca de exemplu ce fel de bomboane mâncau îngerii în cer, sau cum i-au mulțumit că i-a condus.

Dacă ai fi fost aici, cu mine, și ne-am fi îmbătat cu gustul buzelor noastre, poate ți-aș fi spus și ție mai multe despre toate astea. Poate te-aș fi lăsat chiar să atingi dragonul. Nu crezi în dragoni? Prea bine. Poate crezi în îngeri. Am fi putut vorbi despre ei...

Dar tu nu ești aici, poate nu vei fi niciodată. Însă eu nu mă mai gândesc la asta, nu mă mai gândesc la toate posibilele tale variante caracteriale și temperamentale, fiindcă sunt o infinitate. Am citit undeva că există infinități mici și infinități mari. Eu nu cred. Pentru mine orice infinitate este imposibil de calculat. Orice infinitate este o himeră. Ce este pentru totdeauna? Noi cu siguranță nu. Așa că nu mai pierd timp strigându-te sau așteptându-te. Posibila intersectare a drumurilor noastre nu mai pare atât de fascinantă. Eu merg pe drumul meu. Cine vrea să se plimbe cu mine e binevenit. Uneori vom merge mai încet, dar alteori va trebui să alergăm. Fiecare spre propria destinație. Dar intersecții se găsesc la tot pasul dacă vrem să le creăm.