Am stat în umbra iubirii pentru tine, privindu-te mereu cu scântei în ochi, dar tu nu le vedeai niciodată cum se înghesuiau în coada ochiului, gata să irumpă în focuri. De fapt tu nu m-ai văzut nici pe mine. Până în ziua când ți-am spus, mai mult sau mai puțin...știi tu, că însemni ceva pentru mine.
Dar nu știu nici acum ce ai înțeles tu. Știu doar că orice ai înțeles, nu ți-a păsat. Nici măcar atât cât să încerci măcar să răspunzi la un simplu salut...Am obosit să cred că o să-ți pese vreodată. Ar fi fost frumos, adică noi doi. Dar dacă nu poți vedea lucrul ăsta, dacă nu poți vedea focul din ochii mei, eu nu te pot forța. Mai greu a fost să accept că nu o să-ți pese vreodată.
Uneori îmi doresc să simți și tu cândva toată suferința asta! Apoi îmi dau seama că nu ai putea, că nu ești făcut din același lut ca și mine, că tu ești rupt dintr-o stea, iar în mine zace o lună infinită, interminabilă și irepetabilă. Te-aș fi învățat să iubești cu adevărat, știi tu...cu fiecare colț al sufletului și cu fiecare celulă din corp. Dar e mai bine așa, așa cum e acum. Te-aș fi iubit prea mult dacă ai fi fost al meu, iar tu nu te-ai fi mulțumit doar cu mine. E în regulă. Mie îmi sunt destul. Uneori îmi doresc ca lucrurile să fi fost altfel, dar îmi amintesc că nu le pot schimba și că probabil e mai bine să nici nu încerc. Așa că rămâi în balta de superficialitate, dacă asta te face fericit.
Eu sunt mai bună de atât.