Inocența ielelor îmi șuieră în urechi ca un viscol din iernile de altădată. Și suflul ăsta iernatic devine țipăt și mă zgârie și mă cheamă și mă înconjoară într-o strânsoare care îmi face oasele să plângă sub greutatea cărnii strivite. Mă simt mică și încolțită și mă zgribulesc sub greutatea unui viscol dintr-o iarnă al cărei an l-am uitat. Și simt un frig care sapă în mine și taie și vreau să plâng, dar lacrimile mi-ar îngheța pe obraji. Și ielele mă tot strigă, cu glasuri blânde și inocente și ademenitoare, la fel cum ademeneau sirenele marinarii spre moarte. Dar ielele îmi promit că e doar un dans inocent, în picioarele goale, în zăpada dintr-o iarnă al cărei an o să îl uit cândva. Pentru că e doar dansul ăsta inocent, ținând ielele de mână, și nu o să plec nicăieri, deși poate aș vrea, și nu o să se întâmple nimic neobișnuit, deși poate aș vrea. Și peste o bătaie de pleoape voi fi tot în iarna asta pe care cândva o să o uit. Sau poate nu.
