Într-o lume boemă (visul unei nopți de vară)

Când veneam târziu, el mă aștepta pe fotoliu citind și de îndată ce deschideam ușa, mă fixa cu o privire plină de-un reproș duios și-mi spunea:

- De ce vii tocmai acum? Am nevoie de hrană, darling!

- Vom pregăti ceva îndată. Nu știai unde e frigiderul, lup flămând?

- Nu de ce e în  frigider am eu nevoie. Lasă-mă să gust din buzele tale, să beau irisul proaspăt și viu al ochilor tăi melancolici, ochi de lolită văratică!

- Oh, dar tu nu ești lup, nici chiar un pui de lup, ești motan! Parcă eu nu vreau să mă hrănesc din tine sub un clopot de sticlă, la lumina lunii, când mai cade câte o stea?

- Poate ar trebui să torc în acest caz? spunea zâmbind ștrengar în colțul gurii.

- Poți să torci cât timp pregătesc cina.

- Dacă mă lași să torc lângă tine e perfect!

- Te las motan blând, motan cuminte...

în ploaie, de vorbă cu fericirea

Când plouă toamna sau iarna sau primăvara, tot ce vreau e să stau în casă, îngropată într-un fotoliu moale cu o cană cu ciocolată fierbinte pe care să-mi încălzesc sufletul și cu o carte captivantă care să mă facă să uit sunetul ploii bătând în fereastră sau contopindu-se cu asfaltul. Însă ploile de vară sunt diferite. Când plouă vara tot ce vreau e să ies din casă și să mă plimb prin perdeaua de stropi mari, ținându-te de mână. Să mergem încet spre câmpul cu maci de care ți-am vorbit. Să culegem măciulii multe, să amestecăm semințele cu apă de ploaie și să ne drogăm. Apoi să căutăm un loc cu maci mai puțin bătrâni, știi, încă înfloriți, mari și roșii ca nuanța inimilor noastre când bat una lângă cealaltă.  Și să ne iubim acolo, în câmpul de maci înfloriți. E tot ce vreau de la o ploaie de vară- A mă logodi cu fericirea!
Fiindcă am surprins-o adesea evitându-mă sau chiar fugind de mine, dar sub perdeaua unei ploi văratice știu că aș putea să discut cu ea fără înconjur. Și atunci i-aș explica faptul că un grăunte de zâmbet mi-ar reconstitui întreaga fizionomie a chipului, că e singurul arhitect ce îmi poate remodela exprimarea stărilor lăuntrice. I-aș spune fericirii că știu că are pistrui mulți câți florile de soc dintr-un mănunchi, și știu că nu vrea să împartă socata decât cu unii, pe când alții trebuie să se mulțumească cu apa plată. Dar eu, băutor fidel de apă plată, deși tac adesea învelită în picătura mea intrinsecă de melancolie, aș avea nevoie din când în când și de câte o floare de soc sau o frunză de mentă pentru puțină savoare, mai ales vara, când plutește căldură leneșă, plictiseală și singurătate. O lămâie acidă ar fi și mai bună dacă s-ar putea, să mă trezească din insolația beată în care mă aruncă o zi de iulie...
Dar până acum, deși au căzut câteva perdele de ploi din cer, nu am reușit să discut cu fericirea. Nici nu știu cum o fi arătând...Oare are corpul fusiform? Mai degrabă gândul fusiform? Îmi place să cred că are o gură frumoasă cu buze roșii, zâmbitoare, dar roșul acela cu o tentă discretă de corai. Cred că fericirea e capricioasă. Cred că ar apărea la convorbirea noastră deghizată într-o domnișoară șic. Cât mi-ar plăcea să o văd venind! Poate ar trebui să o caut eu fiindcă aștept și parcă aștept așteptarea! Trebuie să-mi confecționez poate niște catalige ca să am o imagine mai largă asupra zonei de unde ar putea veni.  Va vedea domnișoara aceasta șic că nu cunosc renunțare, nu încă. Fiindcă timp pentru fericire am, dar mai trebuie să-și facă și ea timp pentru mine... Și au fost zile în care și-a făcut și o astfel de zi capătă forma de  reminiscență frumoasă care îmi umblă uneori prin suflet și o implor să nu dispară, să stea cu mine mai mult, să adormim împreună și să visăm! Uneori sunt mai multe, dar pleacă prea repede. Și mă lasă iar singură. Și nu ar jertfi timp dacă ar rămâne. Timpul lor s-a dus, sunt amintiri, dar dacă ar rămâne le-aș conserva mai bine. Uneori mă întreb de ce tot ce e frumos fuge prea repede...până și reminiscențele acestea sufletești fac la fel. Cele frumoase fug, se retrag sau sunt doar tăcute, pe când cele negative persistă. Gândul infirm e mai gălăgios decât cel sănătos, frumos și constructiv.

- De aceea, tu, fericire năzdrăvană, ar trebui să renunți din când în când la jocul "de-a v-ați ascunselea". Eu cred că există loc pentru simbioză între noi, dar trebuie să cooperăm. Dă-mi un grăunte de zâmbet și îți voi arăta că pot să-ți dau un zâmbet din priviri!
Auzi? Cred că încă mai plouă. Dă-mi mâna și hai! Macii se scutură repede...Când se usucă perdeaua de stropi, ne putem întoarce încet spre casă, sub stele reci și cer senin. Eu pornesc într-o călătorie literară nocturnă, iar tu...tu ai face bine să mă iubești.

pahar spart

Sunt zile în care tot ce vreau e să tac. Să tac, să ascult, să observ.

Dar pe tine nu am cum să te ascult fiindcă tu nu îmi vorbești niciodată și nu am cum să te observ pentru că dacă se întâmplă să-mi vorbești, nu-mi spui nimic niciodată. 

Și devine obositor să fiu mereu prima care vorbește, prima care rupe o tăcere, știind că ea există doar pentru mine, că celălalt nu are spații goale pe care să le umple, nu are tăceri pe care să le traducă. Sau cel puțin nu tăcerea mea. Tăcerea pe care doar eu o conștientizez, doar eu lupt să nu o sparg, fiindcă știu că e ca un pahar gol. Nu vreau să sparg paharul de teamă că zgomotul ar putea să te sâcâie, să te enerveze, să-ți irite auzul și vibrația gândurilor. Cui îi place zgomotul unui pahar spart, nu? Cui îi plac ghearele unei pisici stranii zgâriind o bucată de lemn? 

Un pahar spart. Ar putea să-ți tulburea liniștea sau să-ți întrerupă șirul vorbelor pe care le împărtășești altora. Nu știu de ce îmi e mai teamă.  

Sunt zile în care tot ce vreau e să tac. Să nu deranjeze pe nimeni tăcerea mea, să nu creadă nimeni că s-ar ascunde în spatele ei tristeți sau lupte. Poate așa gândești și tu, care îmi oferi mereu astfel de zile mute. Și poate m-aș simți bine dacă nu aș ști că pe alții îi răsfeți cu gândurile tale.

Încerc să uit că lemnul e acolo. Caut un ghem moale și-l rotesc în tăcerile mele.Dar nu ajută mereu.

Pentru că sunt și zile în care tot ce vreau e să vorbesc. Să vorbesc sau să scriu. Iar atunci tăcera ta nu mă ajută.

Ar fi putut fi altfel...

Scriu. Scriu şi sufletu-mi sângerează pe o hârtie electronică. Toate sentimentele şi trăirile mele se scurg într-un ecran translucid, pătat de amprente diverse. Ar fi putut fi altfel.

Aş fi putut să sângerez în jungla amazionană, cu un glonţ infiltrat adânc în piciorul stâng, încercând să ajung la ultimii stropi de apă rămaşi în sticlă. Poate aş fi fost singură ca şi acum, încercând să-mi controlez frica infiltrată-n gânduri sau poate ai fi fost cu mine şi mi-ai fi scos glonţul cu un cuţit încins (nu ştiu la ce foc), aşa cum se întâmplă în unele filme cu eroi curajoşi, instruiţi şi neverosimili. Ar fi putut fi altfel.

Aș fi putut să fiu în Franța, în Provence, scăldâdu-mi toți porii în parfum de lavandă și inoculându-mi acel mov calmant în irișii obosiți de rutină. M-aș fi cazat într-o casă mică, a cărei ușă principală ar fi dat direct într-o străduță strâmtă deasupra căreia ar atârna ghivece cu flori de la balcon. Iar gazda ar fi putut să fie o femeie grăsuță și scundă, cu pielea bronzată și cu ochii marini ivindu-se dintre șuvițele albe. Și poate mi-ar fi făcut o cafea bună în fiecare zi pe la șase seara și aș fi ascultat toate poveștile din tinerețea ei, când probabil că era o femeie foarte frumoasă și dorită. Târziu de tot, când lumina lunii s-ar fi revărsat peste fereastra mea, aș fi ieșit pe străduța strâmtă și aș fi mers desculță, pe asfaltul rece, spre mare. Poate m-aș fi pierdut câteva clipe printre firele de întuneric. Atunci aș fi șoptit cu melancolie în glas "Unde ești, Mediterană?". Dar aș fi găsit-o a doua zi cu soarele drept călăuză și mi-aș fi imprimat pașii pe nisipul cald, aș fi privit valurile, le-aș fi fotografiat cu sufletul tresărind la fiecare briză. Mi-aș fi umplut plămânii cu aerul acela marin, sărat și proaspăt. Aș fi adunat scoici și mi le-aș fi prins în pălăria de paie. Apoi apa. Aș fi intrat cu teamă în apă, cu teama că totul e un vis, o iluzie, o vicleană fată Morgana. Dar apoi aș fi simțit apa lovindu-mi ușor gleznele albe. Simțind aș fi prins curaj, și înaintând, m-aș fi pierdut ușor printre hainele albastre ale Mediteranei. Cred că aș fi putut să-mi închipui că sunt o sirenă ce s-a desprins de grup. Poate m-aș fi urcat chiar pe o stâncă și-aș fi început să cânt Die Lorelei getan.    

Acolo chiar ar fi putut fi altfel. M-aș fi îndrăgostit cu siguranță de mare. Și de străduța îngustă, de nisipul cald, de vântul sărat, de scoici, de gazda mea grăsuță și de poveștile ei. Da, mi-ar fi fost greu să mă desprind, să plec, să las totul acolo. Dar aș fi luat și cu mine câte puțin din toate, în suflet aș fi păstrat cu grijă și amintiri și imagini și vinurile provensale și supa de pește atât de gustoasă cu toată marea concentrată parcă în bolul meu fierbinte. 

Dacă aș fi fost acolo și în multe alte locuri ce se aseamănă cu acela în care aș fi putut să fiu, măcar o săptămână, o zi, o oră...acum ar fi putut fi altfel... Aș fi eternizat totul în scris. Aș fi putut să scriu altfel...să fiu altfel...