Scoate chimicalele din suflet! (sau am să le scot eu cu un clește căci tare îmi ești drag, cititorule!)

                 

                Eliminați chimicalele din sufletele voastre tinere ce vibrează pe corzile viselor ambițioase  stropi proaspeți de iubire! Lăsați, copii frumoși, toxinele într-un pahar cu diluant și suflați cenușa deznădejdii de pe ochii avizi de frumos și de o lume colorată și pictată precum inimile voastre ce cântă dragoni, iepuri,halvițe și roboței năstrușnici de turtă dulce.

                Lăsați trecutul acolo unde trebuie să rămână și nu mai așteptați cu atâta nerăbdare viitorul fiindcă el va deveni prezent mai repede decât credeți. Concentrați-vă în schimb pe prezentul efemer din turtă dulce sau simplă turtă și constelații haotice dispuse în mici fărâme de iubire sub forma licuricilor năstrușnici. Nu e palpabil prezentul, copil frumos și creativ, dar e în mâinile tale, e al tău! Ia-l așa cum e, transformă-l într-o halviță în combinațiile culorilor tale preferate și bucură-te de ea, savureaz-o!

               Lasă razele soarelui să-ți mângâie obrajii și ploaia să ți-i spele de naivele-ți lacrimi. Trăește cu fiecare celulă din tine, cu fiecare gând, cu fiecare vibrație a inimii tale frumoase ce are atât de mult de dăruit și atât de mult spațiu pentru a primi la rândul ei. Deschide-ți aripile, cât ești încă tânăr și încearcă să-ți menții tinerețea chiar și atunci când anii vor încerca să arunce o umbră asupra ei. Tu să rămâi tânăr cu mintea, cu trupul și cu sufletul precum un grec simpatic pe nume Zorba care tare îmi e drag!

           Doar trăind vei pute elimina chimicalele din suflet. Nu-ți fie teamă să zbori oriunde te vor duce gândurile tale jucăușe! Şi nu uita, iubit cititor, că drojdia din fărâme interstelare de spernţă face aluatul sufletelor să crească! (fiindcă tare rău mi-ar părea să te văd ofilindu-te când ești așa un suflet tânăr!) 

Când înot în golul din propriii-mi ochi

Înot în golul din propriii-mi ochi când te privesc.

Și mă scufund printre epave căptușite cu alge bătrâne și dinți de rechin.
Cobor tot mai adânc, ca într-o groapă smolită cu incertitudine și răspunsuri închipuite
Și mă zbat între realitatea voastră și realitatea mea.
Iar realitatea mea are două planuri:
realitatea mea ancorată în realitatea voastră
și realitatea mai puțin reală ce se intersectează in plan oniric cu mine.
Deci mă zbat între trei realități.
Și nu trăiesc în niciuna.
Nimeni nu trebuie să te învețe să respiri,
este ceva implantat din vremuri ancestrale în instinctele, deprinderile și impulsurile umane.
Dar a trăi?
Poate că încă nu m-am deprins să trăiesc...
Poate că tot ce-am făcut a fost să respir într-o oscilație continuă printre realitățile mai mult sau mai puțin realități.
Nu.
Traiesc, dar într-un ritm absent, diafan, lunatic.

Înot în golul din propriii-mi ochi când te privesc.
Pe tine- reflexia mea în propriul suflet...

Toți scriem cel puțin un roman

        În fiecare dimineață întorc o altă pagină a vieții mele, dar până acum toate paginile au fost la fel. Aceleași pagini gri fiindcă eu nu știu să le pictez. Aceeași oameni  cărând litere în spate și eu ascunzându-mă în spatele lor. Același roman- romanul vieții mele, pe care îl scriu însă parcă prea lent, cu o pană înmuiată în lacrimi. De ce lacrimi? Pentru că sunt eminamente sentimente îmbrăcate în perdele chihlimbarice cusute din aripi de fluturi sau poate pentru că nu sunt decât un mare nuștiuce care mă influențează constant.                           

 Nu-mi place în cartea me. Vreau să o schimb. Vreau să șterg ce s-a scris până acum, sau să schimb măcar câteva rânduri, dar nu pot. Nu pot modifica trecutul în vreun fel, poate doar rupând paginile, dar asta nu vreau. Iar chiar în acest moment (nu cel al cititorului, ci momentul meu), scriind despre romanul vieții mele, mai adaug o pagină în el. Și nici pe aceasta nu o voi putea șterge. Uneori cred că în romanul meu, eu- protagonista- joc rolul unui poet damnat atât de bine încât ajung la un moment dat să nu mai fiu protagonista. Propriile litere intrinseci mă ignoră, mă renegă, mă împing în cel mai colțuros colț al paginii și se pregătesc să mă arunce de tot din cartea pe care de fapt eu o scriu. Dar eu lupt să rămân și uneori ajung din nou în miezul paginilor mele fade,  dar măcar sunt în miezul lor, nu rătăcesc prin colțuri tăioase.

Și mă întreb uneori, oare romanul altcuiva cum arată?... Oare ar vrea să ștargă unele rânduri din paginile scrise, așa cum vreau și eu? Oare ar vrea să scrie paginile viitoare cu mai multă grijă și atenție, așa cum vreau și eu?

 Oare eu am avut vreodată un rol cât de mic în romanul vieții cuiva? Nu. Nu cred că am avut.                       

 Sunt condamnată să trăiesc într-un singur loc- romanul vieții mele cu pagini de cenușă  pe care se aștern litere din sârmă ghimpată. Romanul vieții mele e scăldat în spleen fiindcă nu mi-a dat nimeni creioane colorate să-l transform într-o frumoasă carte de colorat.                                                  

Iar viața, viața este într-adevar un roman pe care-l scriem noi înșine sub atentul ochi viguros al destinului...