Putregaiul şi formele sale...

 Brânduşele umpleau smaraldul impur al câmpului de octombrie, dar ce izbitor contrast între impuritatea verdelui murdar de rugină şi liliachiul parfumat al unei brânduşe! Trebuie să culeg acest ultim strop de vară din nemărginita toamnă până nu-l cuprinde putregaiul! Dar ce e de fapt acest putregai ce există în cantităţi considerabile în jurul nostru şi în noi? 

De fiecare dată când nu reuşeşti să vezi frumosul din cauza rădăcinilor sale urâte, cred că un gram de putregai se aşterne pe sufletul tău aparent aflat încă în termen de valabilitate. Şi ori de câte ori un copil îţi zâmbeşte sau îţi pune o întrebare, iar tu nu îi răspunzi cu un zâmbet, să ştii că în acel moment putregaiul din tine lucrează, te domină, te controlează, dictându-ţi acţiuni şi gesturi acoperite de un văl decrepit, mucegăit, pestilenţial.

Ori de câte ori acţionezi sub influenţa instinctelor negative şi oarbe, incapabile de a sesiza sentimentele şi emoţiile celorlalţi, rănindu-le astfel prin gesturi cu alură de pumnal tăios, grame de putregai se adună, se depun pe membrana fragilă şi uşor influenţabilă a sufletului tău, a personalităţii tale.

Şi totusi, putregaiul rămâne subiectiv în ciuda obiectivităţii aparente ce-l îmbracă, fiindcă poate ceea ce eu consider a fi putred într-un om, altcineva poate că va găsi acel ceva înfloritor, revigorant. Dar aceste percepţii depind de fiecare persoană în parte şi de concepţia fiecăruia despre bine şi rău, urât şi frumos.

Cum percep eu putregaiul?
Îmi place să cred că nu este de necombătut. Îmi place să cred că poate fi estompat, diluat cu acetonă extrasă din zâmbete, şi astfel membrana lemnoasă a sufletului îşi poate recăpăta aspectul neted, îngrijit, frumos. Aspectul numai. Urme de putregai vor rămâne fie pe suprafaţă, fie inoculate în scoarţă, căci odată ce te cuprinde acest văl, nu îl vei înlătura niciodată în totalitate.

Dar poate că nu te cuprinde...De unde ştim că putregaiul nu este un văl aruncat asupra noastră încă de când ne începem existenţa? Probabil a fost dintotdeauna, fiindcă nu am cunoscut, nu cunosc şi probabil nici nu voi cunoaşte vreodată un suflet neatins câtuşi de puţin de putregai...Desigur, în măsura în care poţi cunoaşte un suflet...

Adevărul este că nu ştiu ce e putregaiul

sau dacă e urât ori frumos. Îmi place aspectul 

florilor de mucigai, dar nu şi parfumul pestilenţial ce le învăluie...

Ne desparte o fereastră

Plânge cerul de septembrie peste focul mocnit al privirii mele… Noroc că lacrimile se preling pe fereastra translucidă a camerei  căci altfel ar stinge și ultima scânteie din ființa mea și aș rămâne ca un neurastenic zbătându-se și pierdându-se pe sine în  obscuritate. Însă  în ciuda faptului că mi-a mai rămas doar o plăpândă și vag scânteindă scânteie, sufletul meu inconstant crede că doar ploaia-i mai poate cauteriza zgârieturile vechi și totusi dureros de noi, chit că prin aceasta ar putea provoca permanenta moarte a scânteii.                               
 Dar chiar de-aș  vrea sa-i fac sufletului pe plac, între mine și mateloții translucizi ce cad neîncetat dinspre înălțimea abisală a cerului există o neclintită fereastră a cărei suprafață e la fel de dură și rece ca un strat de gheață de la Poli. Nu pot sparge fereastra singură fiindcă risc să mă tai în cioburile-i nemiloase și să rămân cu mâinile sângerânde fiindcă ploaia nu pare că ar binevoi să le spele. De ar fi una din acele ploi călduțe de iulie, nu aș ezita să folosesc ușa pentru a întâlni picăturile și a zăbovi sub atingerea lor. Dar nu e așa. Este ploaie tomnatică, rece și cu o considerabilă doză de mister inoculată în fluiditatea ei. Iar enigma aceasta ce o înconjoară pare a fi insurmontabilă.                                                                           De ce trebuie să existe o fereastră între noi? Și de ce vrei tu, ploaie, ca eu să o sparg singură? Tot ce vreau e să-ți  îndrepți egoistele picături spre fereastra mea și să-mi demonstrezi că încerci să o spargi, că încerci să ajungi la mine. Cum altfel îți inchipui că vom putea comunica?  Cum altfel voi putea să-mi recuperez ultimul strop de vară pe care mi l-ai răpit?                                                                                                                                                                       Întrebarea este cine are mai multă nevoie de cine, nu-i așa? Iar acest procent nu e niciodată 50-50… Știu că tu îți poți continua la fel de bne existența și fără mine căci ești dintotdeauna și pentru totdeauna. Dar eu? De ce nu poți vedea că ai putea fi paliativul unei suferințe lancinante și a unui suflet aflat în plin zbucium stelar? Credeam că lacrimile tale izvorasc din ochi mai calzi, mai umani, dar poate că m-am înșelat…Presupun că nu-mi voi recupera stropul de vară nicicând…                                                                                                                   Văd că nu vrei să comunicăm, ploaie…ce-ți pasă ție? Sempitern curgătoare. Sempitern schimbătoare.                                                                                                                                                           Iar eu…oricâtă voință aș căuta în propria-mi sevă, nu pot sparge singură fereastra…