Și ce păcat
că stai în casă când afară totul e înecat în abur lunar!... Licuricii clipesc
timizi pe boltă și pe frunze, iar tu clipești în fața unui ecran fad sau a unor
pagini nisipii dintr-o carte de al cărei final ești atît de departe..căci
timpul trece lent când aștepți ceva ce poate nu mai vine niciodată…
E în tine un zbucium lin ca un cer de august în
ploaia lui de stele! Se foiesc în tine amintiri vagi și îți fâșie derularea lor
în creier, dar nu știi dacă ar trebui să rupi foile sau să le legi într-o carte
pe care s-o răsfoiești uneori, așa…când simți nevoia unui zâmbet îmbrăcat în
semne de întrebare. Parcă ar fi mai frumoase lacrimile acoperite cu șalurile
semnelor exclamative, nu? Măcar ai avea certitudinea emoțiilor pe care ți le
induc acele picături de sentimente scoase dintr-un cufăr vechi, cu lemnul ros
de timp, dar cu mătăsurile neatinse de molii.
Dar ce să
înțelegi din zâmbete scăldate în semne de întrebare? Nu trezesc în tine decât
incertitudini și curiozități, căci știi că nu știi destul și știi că vrei să știi
mai mult…
Și
te trezești gândindu-te la numeroase scenarii fezabile, la cuvinte nespuse sau
la cât de emaciată e voința ta de a înțelege trecutul, de a înțelege
însemnătatea unor cuvinte șovăielnice și a unor figuri de stil netraduse, de a
înțelege însemnătatea acelor semne întrebătoare…
Însă
sufletului tău ecosez îi e teamă să nu-și piardă vreun colț de carou, astfel
că-i ordonă glasului să rămână în umbra
tăcută a unui vag și misterios “oare ce-ar fi putut să însemne?...” sau “cum ar
fi fost dacă?...”.
Și chiar dacă amintiri și întrebări indelebile îți sfâșie tot învelișul interior,
preferi să rămâi în cercul tău strâmt, nefăcând nimic. Dar poate că e timpul să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă, căci tu nu
ești un cerc, ci o elipsă.
De
ce te temi să guști din miez de lună? Ieși afară și simte respirația nopții pe obraz
… rece... mirosind a tei și a răspunsuri…
