Îmi place când cerul se scaldă în mov deschis cu tentă rozulie, și arată ca buchete pufoase de vată de zahăr liliachie aruncate pe un fundal spălăcit, diluat, dar atât de frumos. Dacă ți-aș spune cuvântul ăsta, "liliachie", tu te-ai gândi poate la un grena, pentru că știm amândoi că nu prea te pricepi la culori. Și nici la plante.
Mai grav e că știm detalii de genul ăsta unul despre celălalt. E înspăimântător uneori, când mă gândesc că peste niște ani poate le vom uita. Pnetru că unele lucruri trebuie șterse din memorie ca să faci loc altor lucruri. Și poate o să ștergem amintirile cu noi ca să punem amintiri cu alți oameni. Și e înspăimântător dacă mă întrebi. Iar dacă mă întrebi când sunt melancolică, o să-ți zic că e trist. Dar așa e viața. Brăzdată de nori pufoși liliachii, dar alteori înspăimântătoare, însetată de temerile noastre omenești și de fragilitate.
