O sirenă își închide ochii stând pe pe o bucată de lemn. Genele ei lungi se îndoaie ca pânzele unui vapor când vântul sărat de mare le alintă. Iar ea habar n-are ce gene frumoase are. Nu știe că stelele de mare din părul ei roșu sunt mai frumoase decât toate agrafele fetelor de pe pământ. Sau că ele ar da orice să vrăjească marinarii cum o face vocea sirenei în noapte. Sau în zi sau oricând.
Dar sirena nu știe ce face. Căci ea închide ochii, visează și cântă. Nu știe câte corăbii se sparg de stânci în căutarea vocii ei, nu știe câți marinari se aruncă peste bord fermecați de atâta iubire venită de niciunde. Pentru că dragostea din vocea sirenei te izbește. Și nu e dragostea ta. E dragostea ei pentru mare, pentru apa sărată, pentru brățările din alge, pentru luna cu care vorbește în fiecare zi, pentru stelele ce-i picură lumină pe față, pentru licuricii ce îi mângâie solzii cozii când ea se retrage pe vreo stâncă la mal. E dragostea ei cea care-i face vocea să fie cum este. Și e dragostea care le lipsește marinarilor cea care îi poartă spre mal. Pentru că marinarii sunt oameni, iar oamenii nu știu să iubească decât condiționat sau superficial. Nu ca o sirenă. Ea iubește tot ce o înconjoară și varsă iubirea în glas, în artă și împarte. Dar nu știe că nu are cu cine. Nu știe că oamenii prea lacomi se reped către mal cu viteză și sfârșesc în stâncile ascuțite. Nu știe că bucata de lemn pe care stă e dintr-o barcă sfâșiată de glasul ei.
Ea știe doar să iubească. Și iubirea îi ajunge. Pentru că iubirea ei e reală.
Și ea e o lecție.
