Cum nu am găsit un subiect mai bun pentru primul articol, m-am decis să povestesc o istorioară din copilărie, pentru a compensa lipsa unei descrieri despre propria persoană.
Atunci când
eram micuţă,la grădiniță și în primii mei ani de şcoală, obişnuiam sa fiu o
persoană foarte organizată și ordonată. Îmi
amintesc cum sora mea pleca la şcoală,
iar eu, rămânând singură, îi făceam mereu curăţenie pe birou. Îi ordonam toate
cărţile și caietele lăsate în mod haotic, punânudu-le într-un singur teanc de
la mare la mic, iar pixurile, creioanele și orice alte instrumente necesare
scrisului, le puneam într-o grămajoară lângă, sau deasupra teancului, astfel ca
pe masă să rămână cât mai mult loc liber.
Ceea ce mă
uimea pe mine era faptul ca sora mea nu părea nici măcar să se
bucure că “am aranjat” lucrurile pentru
ea.
Mai târziu
am înţeles de ce nu conta deloc gestul meu pentru ea, din contră, posibil chiar
să-l fi găsit enerevant la vremea respectivă. Înţelegerea situaţiei mi-a fost
posibilă datorită propriei mele transformări. Din copilul ordonat care știa
locul fiecărui obiect din cameră si nu numai, m-am transformat treptat într-o
mică “fană’’ a dezordinii. Cred ca s-a
întâmplat atunci când am realizat că sunt lucruri mult mai bune de făcut decât
sa pierzi ore pentru a aranja cu minuțiozitate obsesivă un teanc de haine sau
de cărți, care vor fi inevitabil deranjate iarăși.
Acum nu
mai găsesc nimic relaxant în a face curăţenie și nu pentru că aș fi o persoană exagerat
de leneșă, ci pentru că este în cameră o dezordine studiată, confortabilă aș
putea spune…. Haine aruncate pe un colț al spătarului scaunului, cărți de mult
citite, dar uitate pe noptieră lângă cerceii al căror loc era de fapt în cutia
cu gemulețul de sticlă, dintr-un unghi întunecos al dulapului, dar care nu vor
parcă să meargă “acasă” pentru a nu se desprinde din micul univers haotic ce îi
înconjoară. Cum ar putea acești cerceluși să se mai bucure la vederea stropilor
de apă vărsați din neatenție pe covorul pe care zac foi mototolite și caiete alături de încărcătorul computerului, dacă eu aș fi suficent de conștiincioasă pentru a îi
așeza în cutiuța lor, undeva în spatele ușilor dulapului, fără acces la
neglijențele pe care le comit zilnic si care contribuie nemărginit la decorul
camerei mele?
Vraja
dezordinii confortabile se risipește desigur atunci când conștiința îmi este
forțată de surse din exterior (mama) să săvârșească acel mic gest de a pune
cerceii la “locul lor”, la care se adaugă multe alte lucruri de pus la "locul lor”. Și astfel dispare parcă
o vrajă care se așezase asupra obiectelor, a mobilierului, asupra întregii
camere, fiindcă magia aceasta făcea din fragmentele risipite prin toate
colțurile camerei să pară un tot unitar,
un tot unde îmi petrec mare parte a timpului...
Această curățenie este însă repede reînlocuită, cu voie sau fară voie, de
dezordinea, atât de confortabilă și de personală chiar, în măsura în care este
un rezultat al micilor mele gesturi ce se acumulează astfel în ceva abstract,
încărcat de mine...
