când doar unul din noi aude valurile...

E frig, e al naibii de frig.
Tu îmi trimiți poze cu luna plină deasupra mării. Îmi povestești cum bate vântul și cum se aud valurile. Mă faci să vreau să fiu acolo, cu tine, să le ascultăm împreună. Doamne, cum ne-am zgribuli unul în brațele celuilalt, sub luna aia frumoasă înconjuată de nori. Poate chiar ne-am săruta, sigur ne-am săruta. Până atunci, doar inimi virtuale și săruturi imaginare. De ce e așa greu să fii aici, sau să fiu acolo? De ce se întâlnesc oamenii atât de greu? De ce e totul atât de impalbabil, de virtual? Dragostea n-ar trebui să fie simplă?
E așa greșit dacă vreau să privim valurile împreună, zgribuliți unul într-altul?
E grav dacă vreau ceva real? E grav dacă vreau mai mult decât conversații internautice?
Nu, nu e! E normal să vrei să fii iubit, atins, sărutat, îmbrățișat...
Suntem oameni și e cât se poate de normal. E frumos. E și mai frumos când se întâmplă.

 Dacă se întâmplă...

dragoste la borcan

Cum ar fi să stăm amândoi într-un borcan mare și cineva să toarne flori de august și frunze tomnatice peste noi? Sau cum ar fi să stăm amândoi într-un borcan mic și noi să fim și mai mici? Ca Degețica. Sau ca Tinkerbell, poate Tinkerbell sună mai familiar pentru copiii din ziua de azi...Copiii din ziua de azi! Am ajuns să o zic și pe asta, vezi că îmbătrânesc, vezi?!
În fine..ziceam că noi am sta în borcanul ăsta și cineva ar turna flori de august și frunze de niembrie peste noi, ar fi dragoste la borcan, ce să mai! Și tu ai rupe petale și mi le-ai prinde în păr și lângă borcanul nostru ar fi o ceașcă frumoasă și veche pe care cineva ar umple-o cu ceai fierbinte. Îți închipui cum ar fi să încurce borcanul cu ceașca? Să sperăm că nu îi place ceaiul foarte fierbinte...

sursa foto be different