către Eduard (2)

4 august 2015

Eduard, mai știi ziua aia când am fost în Herăstrău și mi-ai luat vată de zahăr? Mai știi că am mâncat jumătate și din a ta? Mai știi cât de mult îmi place? Oare mai știi cât de mult îmi placi tu?

Întoarce-te Eduard! Oriunde ai fi...Mi-e dor, mi-e o sete nebună de acidul de mure coapte din ochii tăi! Și mi-e poftă de vată de zahăr, dar dacă nu ești aici ca să o împart cu tine, nu mai vreau...Vreau doar să vii acasă, să fiu cu tine, să fim noi, știi tu...

N. 

către Eduard

4 iulie 2015

Stăteam cu capul pe pieptul tău. Îți simțeam fiecare mișcare. Fumai. Eu urmăream rotocoalele de fum ce se răsuceau spre tavan ca niște pui de dragon. Era în cameră liniștea aia frumoasă, care-mi plăcea mie atât de mult. Și în noi era tot liniște. Pentru că tu ai reușit întotdeauna să faci toți demonii din mine să tacă, să stingi toate furtunile cu soarele din zâmbetul tău, iar cu stelele din ochi completai lipsa lunii...Era plăcut. Ca într-un film de dragoste. Alb-negru. Culorile erau în noi și explodau ori de câte ori ne iubeam. Știi tu...sper că mai știi!...

Unde ești, dragoste? Liniștea mea...Eduard. Unde ai plecat?

Și când te întorci? Unde să te caut?

Unde ar trebui să trmit scrisoarea asta?

Nu știu nimic...știu că vreau să fii aici și tu nu ești...

Îmi e dor, Eduard. Îmi e frică. Am nevoie de un indiciu, de un semn.

Îți trimit scrisoarea acasă, deși știu că nu ești acolo. Dar poate te întorci..poate o citești. Poate.

  

Urma sângelui tău pe zăpadă...

Tuberculos polen de vise fără aripi tuşeau şi plămânii ei inundaţi de spleen…iar tusea nu avea remediu reîncarnându-se treptat într-o formă acută de cenuşie tuberculoză.

Ea nu vedea albul purificator, nu vedea ţurţurii îngheţaţi atârnând de crengile copacilor ca mici stalagtite translucide. Ea vedea doar urma sângelui tău pe zăpadă!... Şi căuta dezorientată atunci când stropii roşiatici se pierdeau din pricina stratului proaspăt ce se aşternuse peste noapte. Cu mâinile învelite într-o subţire pojghiţă alb-albăstrie din pricina aprigului ger, dădea omătul proaspăt de-o parte, căutând stropii roşii din tine, căutându-ţi buimăcită şi deznădăjduită urma...

Căci nu vroia să te piardă, deşi erai pe jumătate pierdut...ea încă spera că te-ar putea găsi şi te-ar îmbrăţişa atât de strâns încât îmbrăţişarea să fie precum o cataplasmă miraculoasă ce te-ar vindeca pe vecie. Te-ar vindeca de tine ca să te îmbolnăveşti de ea şi de parfumul pielii ei dimineaţa...

Însă era naivă, căci nu te-a găsit, însă a fost găsită!...În acea dimineaţă de decembrie, pe marginea drumului, prăbuşită în pătura rece de zăpadă şi pe jumătate îngheţată. Te-a căutat în agonie toată noaptea, deşi întunericul o împiedica să vadă urma sângelui tău pe zăpadă...A continuat să te caute cu ultimele puteri, fiindcă afară era mai puțin întuneric decât în ea...

Nu, povestea voastră nu e din cele cu final fericit, dar încă se gândeşte la tine, să ştii! Şi ori de câte ori priveşte trandafirul pe care i l-ai dăruit în acea ultimă zi şi pe care l-a uscat cu grijă, îl stropeşte cu lacrimi de dor. Cu lacrimi de sânge...