duminică, 29 mai 2016

privesc o fată goală, cu unghiile-nfipte în sine și fața ascunsă



Se încovriga acolo, lângă malul apei, goală, cu genunchii la piept și fața ascunsă. Încerca să-și cuprindă spatele cu mâinile, să-l cuprindă de tot și să-l zgârie până s-ar goli de sânge și de carne și n-ar mai rămâne decât coastele. Înfigea unghiile cât putea, cât să nu mai știe dacă o dor unghiile sau doare carnea în care se înfig. Nu mai știa de unde curge sângele, de sub unghiile rupte sau de sub carnea desprinsă. Dar ce mai conta? Nu avea nevoie nici de carne. nici de unghii. De nimic. Voia doar să nu mai simtă.
Eu o priveam de partea cealaltă a apei, dar ea își ascundea fața în scobitura formată de sânii striviți de genunchi. Știam că nu o să mă vadă, că nu vrea să mă vadă, că nu o să-și ridice fața să se uite în apă. Apa i-ar fi spălat sângele de pe spate, sângele de pe mâini. Dar știu că nu s-ar fi mulțumit cu asta. Și alege mai bine să lase sângele să se usuce, decât să-l spele.




Încă o privesc. Ea continuă să scormonească prin sine, cu degetele însetate. Știu că odată ce începe e greu să se oprească. Aș vrea să nu mai înceapă deloc, nicicând, niciodată. Dar ce pot să fac? Să sper la ziua în care se va cicatriza și cauteriza. Ea. Toată. Irepetabil.

duminică, 22 mai 2016

pe o cale ferată suspendată



Stătea cu picioarele atârnânde, pe marginea unei căi ferate suspendate. Nu se uita in jos, pentru că îi era frică de înălțime. Se uita în depărtare, trecând cu privirea peste brazi, ajungând până la crestele munților și apoi dând o tură pe vârfuri de nori și pe ciocuri de vulturi solitari. Atâta viață și totodată atâta pustietate...În afară și în sine. Trăia prin ochii vulturilor cu ciocuri ascuțite, prin verdele brazilor și prin zăpadă rece de pe crestele munților, dar pentru cât timp?
A deschis ochii. Pe marginea scaunului, cu ochii într-un ecran. Mai multă pustietate decât viață.
Noroc că imaginația e ca un macaz care-ți permite să treci de la vid la viață.


joi, 19 mai 2016

niciun titlu. doar tristețe și realism aici



Văd doar o pagină albă. Nu știu cu ce să o umplu pentru că nu te cunosc. Nu știu cine ai fost sau cine vei fi. Simt că nu mai știu nici cine ești. Simt că tot ce știu cu certitudine e ce sunt eu pentru tine. Și mă înspăimânt, pentru că să nu fii prima opțiune a persoanei care e prima ta opțiune nu e un sentiment prea plăcut. Să știi că ești doar un pic mai ok decât restul, doar un pic mai suportabil, doar un pic mai puțin plictisitor nu e plăcut. Aș zice chiar că doare. Știu că nu vrei să doară. Poate doar eu fac să doară și tu chiar nu ai nicio vină.  
E vina mea că-mi pasă prea mult, nu vina ta că-ți pasă prea puțin.



sursa foto keepingmypride