Nu îmi amintesc câți ani aveam când am intrat prima dată ACOLO. Știu că afară ploua, iar eu mă plictiseam în casă și o tot sâcâiam pe soră-mea să se joace cu mine. Și cum nu putea să facă nimic din cauza energiei mele excesive, m-a luat frumos de mână, m-a vârât sub o umbrelă din acelea albastre cu pătrățele și am pornit pe străduță în sus. Știam doar că mergeam la bibliotecă, fără să știu ce voi găsi de fapt în acel loc. De fiecare dată când soră-mea se întorcea de acolo, petrecea apoi zile întregi fără să mă bage în seamă, prea absorbită de copiii pe care îi aducea din enigmaticul loc numit bibliotecă. Așadar, nu eram prea încântată să merg acolo, dar măcar ieșisem din casă.
O ușă enormă! Am intrat în urma soră-mii într-un hol micuț. Un miros straniu mi-a invadat nările. Era praf sau era ploaie? Cred că erau de fapt pagini ude de cărți vechi. Și vanilie? cafea era cu siguranță! Îmi amintesc perfect ibricul acela mic, albastru închis și plin de zaț, de lângă o cană mare și un teanc de cărți. Apoi m-a izbit chipul ei într-un mod în care numai soția lui Moș Crăciun ar fi putut să o facă. Păr creț, șaten, cu câteva fire albe și niște ochelari simpatici sprijinindu-se pe un nas mic. A fost ziua în care am obținut permisul de a împrumuta
copiii doamnei N. Câte cărți - atâția copii! Pentru că doamna N. le iubea pe toate la fel și știa locul fiecăreia. După ce mi-a făcut
permisul ( de fapt era doar o fișă plictisitoare, alb-negru, dar a trebuit să dau prima mea semnătură și chiar mă simțeam ca un om mare), mi-a spus că pot veni oricând vreau să iau alte
cărți. A fost destul pentru mine ca să-mi iau lumea în cap. Primul
copil pe care l-am luat de la doamna N. a fost "Croitorașul cel viteaz". După ce am petrecut câteva ore cu el, am început să fac rochii pentru păpușa mea și să prind muște pe care le legam apoi cu ața și le agățam de clanța ușii.
Mai târziu, după ce am citit "Huckleberry Finn", am încercat să construiesc o plută din niște crengi găsite în grădină la tataia. Consecința a fost un cui intrat în talpă, pentru care am stat în casă două săptămâni. Dar nebuniile pe care le făceam în încercarea de a mă identifica cu personajele din cărți sunt o altă poveste. Una care trebuie mult detaliată.
Toate aceste nebunii i le datorez însă surorii mele și acelei zile ploioase de vară.
Mulțumesc, A! Dacă nu erai tu, nu știu dacă ajungem așa de timpuriu să fac cunoștință cu doamna N. și cu
copiii ei. Iar acum aș fi fost poate mult mai săracă, fără experiența atâtor călătorii fascinante și închipuiri poznașe. Datorită ție sunt azi un cititor vorace. Tu m-ai dus prima dată acolo. Iar eu îți sunt recunoscătoare că mi-ai arătat lumea de dincolo de pagini. După împrumuturi repetate și după ce m-am îndrăgostit iremediabil de
copii, au urmat desigur adopțiile. Acestea continuă și vor mai continua mult timp.
