închipuiri 2.

Oricât de bine ancorată aș fi în realitate, când vine vorba de tine, mintea-mi prinde aripi, iar sentimentele se cristalizează în închipuiri. Uneori aș vrea ca imaginația mea să fie mai liniștită, mai puțin entuziasmată, mai "coach poatato". Pentru că recent mi-am închipuit că vorbeam cu tine:

- De ce ești așa timidă?
- Tu mă faci să fiu așa.
- Adică?...
- Adică tu chiar nu vezi ce simt pentru tine?...

ai tăcut.

- Te iubesc, A. Asta voiai să auzi? Uite că am spus-o...

dar ai continuat să taci.

- E ok. Știu că tu nu simți nimic.

și am plecat.

nu ai putea să mă iubești

Nu, nu ai putea să mă iubești. Crede-mă!
Cum să mă iubești când eu fac dragoste cu luna în fiecare noapte?
Cum să mă iubești când stelele îmi fac cu ochiul în  fiecare seară cu cer senin, iar eu le zâmbesc poznaș, și le răspund la rândul meu cu-o pleoapă închisă obraznic între două șoapte concupiscente?
Cum să mă iubești când mă joc cu pisicile de câte ori am ocazia, iar ele se alintă pe lângă picioarele mele goale?
Sau când conversez ore în șir cu licuricii pe înserat? Știi tu ce vorbim? Știi tu că nu mă las vrăjită de ei sau că nu încerc să îi vrăjesc, să-i zăpăcesc?
Sau când chem vântul să mă mângâie, iar el vine degrabă, avid de pielea mea numai bună de sfâșiat?
Sau când fiecare picătură de apă pe care o beau îmi atinge limba însetată?
Sau când inspir oxigen în  loc să te inspir pe tine?
Cine crezi tu că inspiră oameni? Crezi tu că vreun om poate fi oxigenul altuia?
Astea sunt doar gogoși pufoase din nori cumulonimbus.
Poți tu să mă iubești când știi că va trebui să dovedești prin fapte cuvintele ce mi le spui?
Când știi că e posibil să nu cred ce-mi spui?
Când știi că sunt încăpățânată, și, deși visătoare part-time, păstrez în mine și o mare doză de realism?

Nu, nu ai putea să mă iubești.
Sunt și copil și demon.
Sunt o tânără cu sufletul demodat, dar proaspăt.
Sunt un chip, dar sunt mai mult un suflet.
Știu șoapte dulci, dar cunosc și amărăciunea.
Las și vântul rece și adierea blândă să mă înveșmânteze, alteori să-mi usuce lacrimile pe obraji.
Tu ce ești? Cine ești?
Îți spun cine nu ești.
Nu ești cel care ar putea să mă iubească.


sursa foto Salome

Cochilia

"Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuțitul." 

Eu cred că fiecare om are o cochilie. Și eu o am pe a mea. Și înăuntrul ei îmi adăpostesc toate lacrimile, toate zâmbetele naive, toate sentimentele inutile, toate gândurile despre tine, părți din trecut, părți din viitor și părți din mine. Nu știu ce aș fi fără cochilia mea, sau cum ar fi ca toți să-mi vadă gândurile, lacrimile, slăbiciunile. Ar fi rău. Ar încerca să mă distrugă, să mă adâncească și mai mult în propriile-mi temeri. Pentru că oricât de mult vreau să cred că lumea e bună și frumoasă și că îi pasă, în realitate, toți au cel puțin un cuțit gata să ți-l înfigă în suflet, sau două- trei cuvinte ghimpate gata să le arunce înspre tine, să vadă apoi suferința curgând în mici efluvii sângerii. 

Noroc că am cochilia mea, unde pot să ascund tot ce nu vreau să vadă alții și tot ce vreau să știu doar eu. În cochilia mea totul e în siguranță, pentru că totul e ascuns. Și anumite părți din noi este mai bine să rămână ascunse. 

alte scrieri: aici, la Cartim