Ne desparte o fereastră

Plânge cerul de septembrie peste focul mocnit al privirii mele… Noroc că lacrimile se preling pe fereastra translucidă a camerei  căci altfel ar stinge și ultima scânteie din ființa mea și aș rămâne ca un neurastenic zbătându-se și pierdându-se pe sine în  obscuritate. Însă  în ciuda faptului că mi-a mai rămas doar o plăpândă și vag scânteindă scânteie, sufletul meu inconstant crede că doar ploaia-i mai poate cauteriza zgârieturile vechi și totusi dureros de noi, chit că prin aceasta ar putea provoca permanenta moarte a scânteii.                               
 Dar chiar de-aș  vrea sa-i fac sufletului pe plac, între mine și mateloții translucizi ce cad neîncetat dinspre înălțimea abisală a cerului există o neclintită fereastră a cărei suprafață e la fel de dură și rece ca un strat de gheață de la Poli. Nu pot sparge fereastra singură fiindcă risc să mă tai în cioburile-i nemiloase și să rămân cu mâinile sângerânde fiindcă ploaia nu pare că ar binevoi să le spele. De ar fi una din acele ploi călduțe de iulie, nu aș ezita să folosesc ușa pentru a întâlni picăturile și a zăbovi sub atingerea lor. Dar nu e așa. Este ploaie tomnatică, rece și cu o considerabilă doză de mister inoculată în fluiditatea ei. Iar enigma aceasta ce o înconjoară pare a fi insurmontabilă.                                                                           De ce trebuie să existe o fereastră între noi? Și de ce vrei tu, ploaie, ca eu să o sparg singură? Tot ce vreau e să-ți  îndrepți egoistele picături spre fereastra mea și să-mi demonstrezi că încerci să o spargi, că încerci să ajungi la mine. Cum altfel îți inchipui că vom putea comunica?  Cum altfel voi putea să-mi recuperez ultimul strop de vară pe care mi l-ai răpit?                                                                                                                                                                       Întrebarea este cine are mai multă nevoie de cine, nu-i așa? Iar acest procent nu e niciodată 50-50… Știu că tu îți poți continua la fel de bne existența și fără mine căci ești dintotdeauna și pentru totdeauna. Dar eu? De ce nu poți vedea că ai putea fi paliativul unei suferințe lancinante și a unui suflet aflat în plin zbucium stelar? Credeam că lacrimile tale izvorasc din ochi mai calzi, mai umani, dar poate că m-am înșelat…Presupun că nu-mi voi recupera stropul de vară nicicând…                                                                                                                   Văd că nu vrei să comunicăm, ploaie…ce-ți pasă ție? Sempitern curgătoare. Sempitern schimbătoare.                                                                                                                                                           Iar eu…oricâtă voință aș căuta în propria-mi sevă, nu pot sparge singură fereastra…

Puțin polen sufletesc...

              Și aș vrea să pot păstra puțin polen sufletesc într-un borcan, pentru a-l folosi în zilele când îmi simt sufletul înghețat de melancolie și monotonie existențială...
             Și atunci  interiorul făpturii mele nu ar mai zace în pustiul sinelui, când exteriorul ar schița un zâmbet șters pentru că așa s-a deprins, să se comporte „normal”, în condițiile în care normalitatea este dată de majoritate și trebuie să se adapteze. Nu ar mai fi nevoie pentru că aș inhala libertatea în toți porii sufletului și aripi ar exploda în mine, aripi ar crește și înăuntru și înafară. Aș zbura!
             Dacă-aș putea sa conserv cu grija puțin polen sufletesc din momentele în care interiorul și exteriorul sunt în armonie! Aș deschide capacul borcanului în zilele cenușii, aș presăra praful magic în inimă și aș căpăta puterea de a zâmbi, indiferent de cât de răvășitoarea ar fi starea eului...
               Dar fericirea și zâmbetele nu pot fi închise într-un borcan pe care să-l deschizi când vrei...acest polen nu poate fi păstrat în niciun recipient, trebuie să îi savurezi vraja pe moment, până nu se risipește.
              Și ce dacă? Poate că nu am polen, dar am un borcan! Gol, dar totuși un borcan. Și îl pot umple cu ce vreau. Da. În zilele în care sufletu-mi este împlumburat de cenușa melancoliei  voi lupta cu norii ca să scot tot cenușiul existențial din mine și să-l pun în borcan.
                Știu că borcanul se poate sparge și că nu voi putea capta toată cenușa, dar voi lua o cutie mare și, dacă va fi nevoie, voi achiziționa un aspirator de spleen.

Poate aș putea umple borcanul cu praf stelar și miez de lună...
Dar am realizat azi ca nu poti umple borcanul cu polenul sufletesc al altora!...

De ce vrei să moară licuriciul?...

Stau sub întunericul diluat cu stele și aștept ca măcar una dintre ele să se desprindă de pe nemărginita boltă căptușită cu abanos și să alunece într-un gest august spre Pământ, spre mine și spre niciunde.    

 Îmi plac stelele. Ele sunt licuricii ce clipesc noapte de noapte  deasupra noastră, chiar dacă nu le vedem tot timpul, fie din cauza balaurilor de smoală numiți nori, fie din pricina altor preocupări.                            
Și dacă-mi plac atât de mult, de ce vreau oare să moară un astfel de licurici? Doar ca să-mi pun o dorință. Dar e drept să piară o lumină pentru o dorință? Nu.                                        
Dar știu că și tu  vrei asta. Și tu, și alții și mai mulți, cu toții vreți să moară biata făptură lucitoare.  Însă dacă privim toți același astru în cădere, atunci din declinul lui se vor clădi mai multe visuri, nu doar unul, și poate unele se vor îndeplini cândva.
 
Când se stinge o stea se aprind visuri în noi. Nu, pieirea ei nu garantează  îndeplinirea dorinței tale, copile, e doar o superstiție, știu. Dar îti poate arăta ce-ți dorești mai mult căci trebuie să alegi dorința imediat ce astru-și începe fulguranta  tură de înot fără cale de întoarcere prin straturile atmosferei, scufundându-se-n neant până la terestra destinație finală.
Și atunci? Atunci tu, muritorule poate ai noroc să-ți dorești ceea ce-ți trebuie. Dar chiar de nu o faci, vei realiza că nu ești singurul în Univers cu viața privată de efemeritate. Vezi?  Și stelele pier..Chiar dacă trăiesc mai mult ca noi, și sclipirea lor are o limită. Poate înveți de la ele să prețuiești viața mai mult. 
Mulțumește-i întunericului! Nu ai vedea stelele fără el… 
Dar știi ce-ar fi mai bine?                                                       
Să iei o păpădie, și în timp ce sufli cu putere în direcția ei, să-ți pui dorința. Semințele ei se vor împrăștia și din ele vor răsări alte păpădii. Astfel din moartea unei ființe pot renaște mai multe. Nu ar mai fi însă la fel deoarece păpădiile sunt mai la îndemână, mai mici și nu strălucesc, nu-i așa?  
Iar tu, egoista ființă avidă de praf stelar, vrei să moară licuriciul!      
Nu te teme, toți avem o mai mică sau mai mare doză de egoism stocată în vene…Și eu vreau să inhalez  praf de stele căzătoare și să visez…